Opinii
Există o metodă în nebunia lui Putin și alta – în tratamentul de rigoare
Două editoriale recente, în The Guardian și Bloomberg, scot în evidență dilema pe care o are Occidentul în raport cu amenințările nucleare ale Rusiei în contextul războiului declanșat împotriva Ucrainei, iar proiectul rezoluției introdus în Congresul american arată direcția în care se mișcă establishmentul politic american – documentul reprezintă, de fapt, autorizarea utilizării forțelor armate americane pentru a apăra Ucraina dacă Rusia va folosi împotriva ei armele chimice, biologice sau nucleare.
În România subiectul a fost abordat mai puțin, inclusiv din cauza faptului că ar fi periculos, chipurile, să apară în spațiul public, îmbinând cumva paradoxal, dar perfect balcanic, frica struțului cu capul băgat în nisip și aroganța jupânului de mass media care își imaginează că poate seta parametrii dezbaterilor.
Însă logica războiului rus-ucrainean implică, prin definiție, ideea de exacerbare a conflictului și acest fapt ar trebui să fie acceptat pentru a oferi descurajării credibilitatea necesară prin elaborarea și implementarea politicilor necesare pentru realizarea obiectivului în cauză. Voi aborda subiectul din perspectiva istoriei politice și militare, precum și a diplomației, inclusiv prin prisma experienței profesionale proprii.
Autocrația, imperialismul și național-șovinismul rus: câteva repere
Este imposibil de prezentat succint esența autocrației, a imperialismului și național-șovinismului rus fără a simplifica lucrurile, dar câteva repere ar fi totuși utile.
Rusia în trecut a avut ocazii să meargă pe calea autonomiei instituțiilor, fie a aristocrației, fie a bisericii ortodoxe, sau a republicilor comerciale precum Novgorodul, însă de fiecare dată lucrurile au luat o întorsătură proastă, un exemplu notoriu fiind domnia lui Ivan cel Groaznic, care a instituit opricinina. Teroarea acesteia poate fi considerată un exemplu medieval al poliției politice care a contribuit la consolidarea tradiției de represalii.
O problemă majoră au reprezentat invaziile de anvergură, de la cele tătare-mongole, până la războiul lui Carol al XII, Napoleon sau cel de-al Doilea Război Mondial. Războaiele defensive s-au intercalat organic cu cele ofensive, în mentalul colectiv rus instaurându-se ideea că toate acțiunile militare sunt necesare pentru a apăra Rusia. Teritoriul enorm și spațiile deschise au contribuit nu doar la fobiile rușilor legate de pământurile pe care trebuie să le apere, ci și la „deprecierea” vieții umane.
Într-un fel, geografia și războaiele permanente au determinat desensibilizarea la nivelul întregii societăți, instaurând un mesianism de stat cu scopul raționalizării sacrificiilor făcute de ruși pe parcursul istoriei, inclusiv cele absurde. Într-un asemenea context afirmația lui Putin că, dacă va fi un război nuclear total, rușii vor merge în rai, iar restul „vor zdohni, pur și simplu”, nu este una pe care ar trebui să o trecem ușor cu vederea.
De asemenea, un lucru important este și caracterul terestru al imperiului, spre deosebire de coloniile de peste mări ale imperiilor europene, rușii nu au știut niciodată unde se termină țara lor și unde încep coloniile pe care au încercat să le integreze, cu un grad variat de succes, perioada sovietică fiind probabil cea mai însemnată reușită din cauza promovării unei ideologii comuniste supra-naționale, dar cu supremația administrativă a rușilor, bineînțeles.
După destrămarea URSS-ului nu a existat un Nurenberg pentru judecarea comunismului, asigurând o reconciliere cu trecutul și un viitor în care orori similare să nu se repete. Un asemenea proces nu a avut loc, nici chiar o lustrație pentru ca foștii agenți KGB să nu ajungă la putere vreodată. SUA și Europa s-au grăbit să declare „sfârșitul istoriei”, pierzând în mare parte interesul față de Rusia și statele succesoare ale Uniunii Sovietice. Aceasta în situații în care a fost necesară intervenția hotărâtă a Occidentului, prima fiind războiul de pe Nistru, când Republica Moldova a luptat de una singură împotriva Armatei a 14-cea rusă și a cazacilor ruși organizați inclusiv de actualul șef al „Roskosmos”, Dmitri Rogozin, fost vice-premier.
A două situație semnificativă a ținut de utilizarea tancurilor de către președintele Elțin împotriva Dumei și constituția autoritară pe care și-a tras-o în 1993, speriindu-i pe occidentali cu restaurarea comunismului. Însă regimul lui Elțin, cu autoritarismul, corupția și oligarhii săi, a născut Rusia actuală sub Putin, tot mai belicos, de la campaniile în Cecenia, până la războaiele în Georgia, Siria și Ucraina, mercenari trimiși în Libia, Republica Centrafricană, Sudan. Putin a mai reușit performanța divizării și coruperii occidentalilor, fie cu livrările de gaz și conducte, fie cu finanțarea partidelor de extremă dreaptă sau nominalizarea foștilor oficiali de rang înalt în posturi prin consiliile companiilor energetice rusești.
Pe parcursul domniei lui Putin, țara s-a transformat într-un regim care se bazează mai mult pe manipulare și dezinformare, spre deosebire de teroare, deși vedem că în ultimele două luni regimul devine tot mai opresiv – proces accelerat după realizarea faptului că războiul cu Ucraina nu va fi o anexare relativ ușoară, cum a fost în cazul Crimeii. Atunci au fost închise instituțiile mass media independente, câte au mai rămas, și introduse modificări în legislație pentru a bloca orice tentativă de opoziție față de regim.
Evident, cele menționate mai sus nu reprezintă o justificare a culturii politice ruse, deoarece rușii înșiși sunt responsabili de aceasta. La fel, nu cred că este corect să susținem ideea unui determinism istoric prin care să afirm că rușii tot timpul au fost așa. Istoria, bineînțeles, are efecte care modelează într-o măsură oarecare comportamentul societății, dar aceasta nu înseamnă că la un moment dat Rusia nu poate deveni o democrație autentică, în pofida unei tradiții a violenței de stat.
Este Putin suficient de nebun să moară?
Rusia poate fi mare din punct de vedere teritorial, dar este totuși o putere de mărime medie care mai râvnește să devină o supraputere. În ce privește populația, se află undeva între Bangladesh și Mexic (însă într-un declin demografic pronunțat), economic vorbind poziția sa este undeva între Brazilia și Coreea de Sud, iar exporturile sunt la nivelul Taiwanului sau ale Elveției. Simpatia de care se bucura pe unele meleaguri se risipește datorită incompetenței și barbariei sale în Ucraina.
Însă două arme pe care le are, resursele energetice și rachetele nucleare, fac dintr-o țară de mâna a doua, dar cu frustrări menținute artificial, un inamic periculos în imprevizibilitatea sa. Dacă în privința gazului și petrolului lucrurile par a fi cumva mai clare, Uniunea Europeană încercând să se debaraseze de acestea prin intermediul unui embargou, în privința armelor nucleare politicile și atitudinile sunt mai complicate deoarece Putin a încălcat un tabu instalat după criza cubaneză privind amenințarea nucleară. Cutia Pandorei a fost deschisă și cât nu ne-am liniști că Putin este dependent de poker, că declarațiile sale periculoase nu vor culmina în utilizarea de facto a armelor nucleare, nu mai putem fi siguri.
Dar să încercăm, totuși, să răspundem la întrebarea: este Putin suficient de nebun să moară?
Am să încep de departe. Mulți ani în urmă, după războiul din fosta Iugoslavie, am fost membru al Misiunii OSCE în Bosnia, oficiul din Srebrenica și în această calitate am avut întrevederi de serviciu cu interlocutori dintre cei mai neaoși, inclusiv veterani sârbi al acestui conflict sângeros. De la ei am auzit despre voluntarii din Orientul Mijlociu, veniți să lupte de partea bosniacilor musulmani. Determinați în Jihadul lor, mergeau la moarte fără a clinti. Prost înarmați, dar cu o cheie de aramă legată de gât – pentru a deschide poarta în grădina edenului unde pe martiri îi așteptau câte 72 de virgine pentru fiecare, nu altfel.
Și acum comparați-i pe tinerii arabi, spălați pe creieri de mici să meargă în atacuri sinucigașe, dar chiar și pe liderii Hamas sau al Statul islamic care preferă moartea arestului, cu Vladimir Putin, cel cu palate de miliarde, iahturi de sute de milioane, amante, un stil de viață al cărui lux este comparabil cu cel mai bogat nabab dintre toți nababii, din toate timpurile. Comparați-l, la el acasă, cu Serghei Neceaev, autorul „Catehismului radical al unui revoluționar” din sec. XIX și cu teroriștii din „Наро́дная во́ля” („Voința Populară” – din limba rusă) și nu doar, care s-au inspirat din lucrarea respectivă.
Vladimir Putin amenință Occidentul cu utilizarea armelor nucleare, dar ar fi dispus el însuși să moară într-o conflagrație de acest gen? Are el, un KGB-ist de rangul doi în Germania Democrată, un băiat pe aranjamente cu mafia la începutul anilor ‘90 la primăria Sankt-Petersburg pe lângă Sobciak, credința nestrămutată, puritatea ideologică, ascetismul și devotamentul față de o cauză și, nu în ultimul rând, e cuprins el oare de nebunia teroriștilor ruși din sec. XIX sau a jihadiștilor actuali? Fără a romantiza calitățile acestor oameni pentru un obiectiv totalmente greșit, nu putem să observăm caracterul oportunist, banditesc și impertinent al actualului președinte rus. Însă Putin nu este nebun, să fie clar.
Doar că aici survine momentul „catch-22” – impunerea întregii lumi a jocului de-a ruleta rusească (există temei de ce e numită așa). Când, de fapt, un risc de a muri devine sinucidere și, prin definiție, expresia unei nebunii? Care e procentul matematic ca un glonț din șase butoiașe (cinci goale) să omoare o persoană? Cât timp poate fi practicat „jocul” respectiv astfel încât jucătorii să rămână în viață?
Armele nucleare – un scurt istoric selectiv
Ușurința cu care Putin amenință cu utilizarea armelor nucleare arată că Rusia pierde în Ucraina. Însă tendința în cauză e de mai mult timp și aici este necesară o trecere succintă în revistă a problemei.
În perioada războiului rece, echilibrul strategic a fost asigurat de Distrugerea Reciprocă Asigurată (Mutually Assured Destruction, MAD), în urma crizei Caraibe din 1962, când s-a încercat obținerea unei superiorități în ce privește un război nuclear potențial, și doar după depășirea momentului critic respectiv s-a ajuns la înțelegerea necesității unui echilibru strategic care se referă implicit la forțele nucleare cu rază de acțiune intercontinentală - adică cele care sunt capabile să parcurgă o distanță de peste 5.500 de kilometri. Ele au fost obiectul negocierilor sovietice-americane codificate de tratatele respective, atât între două părți, cât și la nivel global.
Armele nucleare cu o rază mai mică de acțiune sunt considerate tactice (ANT) și nu sunt atât de bine reglementate, având în vedere faptul că obiectivele utilizării acestora este unul de intimidare într-un teatru local de război. Totodată, este necesar că statele occidentale nu fac deosebire prea mare între armele nucleare strategice și tactice deoarece utilizarea lor ar distruge consensul internațional despre inacceptabilitatea unor instrumente de acest fel, securitatea globală fiind compromisă în mod ireversibil.
În 1991, Statele Unite și fosta Uniune Sovietică și-au luat angajamente reciproce, conform cărora desfășurarea de arme nucleare tactice în marină și flotele terestre „în circumstanțe normale” a fost oprită. O parte semnificativă a armelor nucleare tactice a fost eliminată, restul - redusă și plasată în arsenalele centrale, îndepărtate de locația forțelor armate. Unele dintre focoasele pentru rachete maritime și terestre au fost păstrate. Desfășurarea de bombe nucleare și focoase pentru rachete de aviație tactică nu este reglementată în mod oficial, dar problema cea mare este că nu este clar ce ar însemna circumstanțe care sunt „normale” și care sunt „extraordinare”. Este pierderea războiului convențional cu Ucraina o circumstanță „extraordinară”?
Altfel, Federația Rusă întotdeauna a considerat că SUA și NATO au subminat MAD prin instalarea scutului anti-rachetă, inclusiv la Deveselu și aici a avut dreptate, descoperind, spre surprinderea sa, că este tratată în continuare cu frică și suspiciune din cauza trecutului său nu atât de îndepărtat. Probabil, pentru o țară democratică o asemenea atitudine ar fi fost doar neplăcută, însă în mentalitatea colectivă a rușilor care nu s-au desprins de trecutul totalitar a revenit și narațiunea războiului rece.
Scăderea pragului de utilizare a armelor nucleare și mobilizarea internă în jurul ideii de „paradis nuclear” a permis Rusiei să obțină anumite rezultate în războiul cu Ucraina. Amenințarea nucleară stă la baza refuzului Statelor Unite și a NATO de a participa direct la război de partea Ucrainei. Dar efectele sunt limitate – asistența către partea ucraineană doar crește. De asemenea, Ucraina a primit mijloace de protecție chimică, biologică și împotriva radiației, dacă Rusia ar folosi arme nucleare tactice. În plus, s-a afirmat că, în cazul utilizării oricăror arme de distrugere în masă, Rusia va primi un răspuns colectiv din partea NATO și Ucraina nu va fi lăsată de una singură. De asemenea, a fost anunțat că atacurile asupra convoaielor de ajutor militar către Ucraina de către țări individuale NATO vor fi considerate un atac asupra Alianței.
Comportamentul Kremlinului este cu atât mai sfidător cu cât a încălcat Memorandumul de la Budapesta din 1994, care conținea asigurări date Ucrainei privind respectarea suveranității și integrității teritoriale în legătură cu renunțarea sa la armele nucleare. După care a urmat anexarea Crimeii din 2014 și ocuparea Donbasului, iar acum – războiul împotriva întregii țări cu amenințări nucleare, mult sau mai puțin voalate, la adresa Occidentului, cum ar fi lansarea recentă a rachetei ICBM „Sarmat” – supranumit „Satana II” în Occident și capabil să livreze mai multe focoase nucleare până în SUA, Putin susținând că acest lucru va „da de gândit la cei care încearcă să amenințe Rusia." Totodată, avioanele guvernamentale rusești au zburat demonstrativ spre buncărele din munții Ural și Orientul Îndepărtat. Dar chiar înainte de introducerea trupelor în Ucraina, Rusia a efectuat exerciții ale forțelor sale strategice de descurajare și, la scurt timp după izbucnirea războiului, și-a plasat forțele nucleare într-un „regim special”, trimițând un semnal complet transparent către restul lumii că ar fi hotărât să meargă până la capăt.
Revenind la ANT, deoarece ele nu sunt acoperite de tratate, nici SUA, nici Rusia nu oferă cifre exacte, putem vorbi doar despre estimările aproximative ale experților. Pentru Statele Unite, această estimare astăzi este de 230 de bombe în cădere liberă, dintre care 100 sunt amplasate la bazele americane din Europa. În ce privește Rusia, ea are o gamă largă de ANT, estimările variind foarte mult: de la 860-1040 la 1912 unități. Însă analizând modalitățile de transportarea către țintă (bombardiere Tu-22M3, bombardiere Su-34, avioane antisubmarin Il-38 și Tu-142, submarine cu rachete de croazieră și crucișătoare cu rachete Proiect 949A Ante, precum și sisteme de rachete Iskander), atunci este puțin probabil ca numărul de unități utilizabile ale ANT să depășească 520-550 de unități.
Întrebarea este dacă Rusia ar fi gata să folosească ANT. Cadrul juridic există – axat în jurul conceptului paradoxal de „tensionare pentru de-escaladare”, menționat anterior. Acesta a apărut în planificarea militară rusă la începutul anilor 2010, apărând mai târziu în documente oficiale. De exemplu Articolul 37 din „Bazele politicii de stat a Federației Ruse în domeniul activităților navale până în 2030”, adoptat la 20 iulie 2017, prevede: „În contextul tensionării unui conflict militar, o demonstrație de pregătire și determinarea de a folosi forța folosind armele nucleare tactice este un factor de descurajare eficient.” Alt document relevant este intitulat: „Bazele politicii de stat a Federației Ruse în domeniul descurajării nucleare”. Adoptat în iunie 2020, numește agresiunea „împotriva Federației Ruse folosind arme convenționale, atunci când însăși existența statului este pusă în pericol” drept una dintre condițiile de utilizare a armelor nucleare (articolul 17 și articolul 18 litera „d”). În plus, descurajarea nucleară se aplică nu numai statelor sau coalițiilor de state care dețin arme nucleare, ci și statelor care posedă pur și simplu „capacitate semnificativă de luptă cu scop general” (articolul 13).
Prin acest demers, „detensionarea nucleară” a conflictului presupune, în primul rând, posibilitatea utilizării demonstrative a armelor nucleare ne-strategice în zone nelocuite sau în apele inamice nenavigabile pentru a-l demoraliza și a-l induce să accepte termenii de pace ai Rusiei. Nu este clar de ce Kremlinul consideră că este capabil să controleze tensionarea și să-și dicteze voința politică în orice stadiu al conflictului, statele occidentale făcând puține diferențe între gravitatea ANT și cele strategice, iar ucrainenii devenind poate chiar mai implacabili în urma unei asemenea lovituri. Deficiențele acestei abordări ale strategilor ruși au fost semnalate de experții militari.
Chiar dacă am presupune că Putin a decis să folosească ANT, spre deosebire de Forțele Nucleare Strategice (în special forțele de rachete și submarinele strategice), care sunt în serviciu de luptă în timp de pace, au la dispoziție focoasele nucleare iar bazele de reparație și întreținere tehnică sunt pe teritoriul lor, lanțul logistic de transportare a încărcăturii nucleare de la depozitele din Ural către districtul militar și unitatea concretă implică un număr prea mare de persoane pentru a putea asigura atât confidențialitatea ordinului, cât și eficiența executării.
Negocierile cu Rusia
Negocierile cu rușii sunt întotdeauna dificile. În special, acceptă cu greu compromisul cu părțile pe care le consideră inferioare. Aici iarăși fac referință la experiența proprie, fiind implicat în negocierile de la sfârșitul anilor ‘90 de la Viena cu privire la adaptarea Tratatului Forțelor Armate Convenționale din Europa. La Summit-ul OSCE de la Istanbul din decembrie 1999, Delegația Republicii Moldova a fost ultima care a finalizat negocierile cu Delegația Federației Ruse în primele ore ale dimineții, cu doar trei ore înainte de semnarea oficială a documentului de către statele-membre. Nici faptul că violau prevederile Tratatului în flancul de sud cu privire la deținerile de armamente în cele cinci categorii în legătură cu războiul împotriva cecenilor nu i-a făcut pe ruși mai maleabili decât atunci când s-a ajuns la limita unui eșec al regimului de control al armamentelor convenționale.
Care altfel le era convenabil în multe alte aspecte, în special în Caucaz și în raport cu Turcia. Grație acestor decizii, în 2000-2001 au fost evacuate mai multe garnituri de tren, Republica Moldova debarasându-se de prezența tancurilor, artileriei grele și altor echipamente amplasate pe malul stâng al Nistrului. Nu în totalitate, evident, unele fiind transmise către regimul de la Tiraspol, dar în cea mai mare parte – un lucru extrem de important în contextul actualului război declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.
În ciuda dificultăților în cadrul procesului de negocieri trebuie menționat faptul că ofițerii din școala veche a serviciului de contraspionaj militar sovietic și a KGB-ului (din jurul lui Primakov) aveau totuși un anumit cod de comportament care permitea să ai încredere într-un proces rațional al negocierilor și în respectarea acordurilor încheiate. În ultimii douăzeci de ani, însă, stilul regimului axat pe manipulare și propagandă orwelliană, deșănțată și absurdă totodată, cu extazul gopnikului, scuipând peste norme, cutume și convenții, s-a răspândit, din păcate, și asupra diplomației.
Cu toate acestea, relația cu Moscova este indispensabil pentru a-i transmite mesajele lumii civilizate și pentru a-i insufla necesitatea unui comportament rațional. Însă Putin trebuie să înțeleagă că tensionarea situației s-ar putea să conducă la dispariția Rusiei fără ca întreaga lume să sufere. În 2013, de exemplu, Dmitri Rogozin, pe atunci vicepremier rus, a susținut că SUA cu ajutorul a 3,5-4 mii de unități de arme ghidate de precizie, pot distruge principalele facilități de infrastructură ale inamicului în șase ore. Dacă o astfel de lovitură ar fi aplicată Rusiei, atunci principalele ținte vor fi forțele de descurajare nucleară strategică, distrugând 80-90% din potențialul nuclear rusesc.
Finlanda cu Suedia planifică să adere la NATO. Polonia și-a exprimat disponibilitatea să găzduiască rachete balistice nucleare ale SUA, sancțiunile economice afectează drastic economia Rusiei, iar un accident nuclear la vreo centrală ucraineană poate avea efecte grave asupra vecinilor, inclusiv Rusia. Nu sunt motive necesare pentru oprirea războiului și revenirea la status-quo, cel puțin?
Singura abordare realistă a Președintelui Putin care susține, candid, „De ce ne-ar trebui lumea dacă în ea nu este loc pentru Rusia?”, este acceptarea ruletei rusești prin care revolverul îi este dat înapoi încărcat cu gloanțe în toate butoiașele, ca să înțeleagă că indiferent de șantajul lui, viața va continua fără el și, dacă va fi necesar, fără Rusia.
Să sperăm că scenariile de rigoare există la Washington.
_____________________________
Iulian Fruntașu este istoric, politolog și scriitor. Fost Ambasador al Republicii Moldova în Marea Britanie. Cărți publicate: volumul de poeme Beata în marsupiu, Editura Cartier, 1996; antologia bilingvă engleză-română God’s Ear, Editura Slow Dancer Press, Londra, 1998; studiul O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812-2002, Editura Cartier, 2002; volumul de poeme bilingv român-englez St. Bosnia Blues, Editura Cartier, 2006; antologia de versuri Să fi fost totul o mare păcăleală, Editura Cartier, 2016; Eseu asupra încremenirii. O istorie subiectivă a Republicii Moldova, Editura Cartier, 2019; precum și volumul de proză scurtă Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept, Editura Arc, 2022.
