Bătrânii, ignorați de stat: de ce România nu reușește să construiască un sistem de îngrijire pentru vârstnici
Ancheta privind centrele de îngrijire din județul Bihor a readus în atenția opiniei publice una dintre cele mai vechi vulnerabilități ale statului român: incapacitatea de a proteja persoanele aflate în cea mai mare nevoie de sprijin.
Dincolo de eventualele răspunderi penale care urmează să fie stabilite de anchetatori, cazul deschide o discuție mai amplă despre modul în care funcționează sistemul de asistență socială din România, într-o țară care îmbătrânește accelerat, are peste un milion de vârstnici care trăiesc singuri și investește de câteva ori mai puțin decât media statelor dezvoltate în serviciile de îngrijire pe termen lung.
Dragoș Pîslaru promite reforme
Ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, a afirmat că situația din Bihor reprezintă încă o dovadă a incapacității statului de a-i proteja pe cei vulnerabili și a anunțat măsuri pentru remedierea deficiențelor și prevenirea unor situații similare.
„Sper ca justiţia să clarifice acest cazul cât mai rapid, înţelegând importanţa sa la nivel societal.
Dincolo de aspectele de natură judiciară, acest caz demonstrează încă o dată faptul că astăzi, în anul 2026, statul român este în multe cazuri incapabil să îi ajute tocmai pe cei vulnerabili, pe cei cu dizabilităţi, pe cei abandonaţi de familie şi pe cei rămaşi fără adăpost.
Nu putem schimba trecutul, oricât de mult ne-am dori, însă este de datoria noastră să ne asigurăm că aceste situaţii nu se vor mai repeta pe viitor.
De aceea, în zilele următoare voi dispune o serie de măsuri atât pentru remedierea carenţelor imediate şi evidente, cât şi pentru identificarea unor soluţii sistemice pentru îngrijirea celor care au cea mai mare nevoie de sprijinul nostru”, a scris ministrul într-o postare pe Facebook.
O problemă care depășește cazul din Bihor
Declarația ministrului vine însă pe fondul unei realități documentate de ani de zile atât de instituțiile românești, cât și de organizațiile internaționale.
România dispune de doar 121 de cămine publice pentru persoane vârstnice, care oferă aproximativ 7.000 de locuri și funcționează, în general, în subordinea Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sau a autorităților locale.
Raportat la întregul sistem de îngrijire, centrele publice reprezintă doar aproximativ 16% din totalul unităților licențiate, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a capacității rezidențiale este asigurată de furnizori privați.
Presiunea asupra sistemului este însă mult mai mare decât capacitatea sa de răspuns.
Potrivit datelor rezultate din recensământul Institutului Național de Statistică din 2023, peste 1,3 milioane de persoane vârstnice locuiesc complet singure, fenomen accentuat de migrația generațiilor tinere și de scăderea natalității.
În același timp, un raport al Avocatului Poporului arată că România se află printre statele europene cu cel mai ridicat risc de sărăcie în rândul persoanelor vârstnice, femeile fiind categoria cea mai expusă, aproape jumătate dintre acestea trăind în această situație.
Problema nu este doar una materială.
Un studiu al Asociației Niciodată Singur arată că aproape 60% dintre seniorii din mediul urban suferă de forme moderate sau severe de singurătate, iar aproximativ 310.000 dintre ei trăiesc într-o stare de izolare extremă.
În același timp, analizele Băncii Mondiale estimează că peste 60% dintre persoanele care au nevoie de îngrijire pe termen lung nu beneficiază de niciun serviciu formal, fie că este vorba despre îngrijire la domiciliu, centre de zi sau centre rezidențiale.
Trei decenii de reforme, nici un sistem coerent
Responsabilitatea elaborării politicilor publice în domeniul protecției persoanelor vârstnice aparține Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, însă evoluția sistemului reflectă și instabilitatea politică din ultimele decenii.
În aproximativ 30 de ani, peste 25 de miniștri și miniștri interimari au condus instituția, multe dintre mandate durând mai puțin de un an, ceea ce a făcut dificilă implementarea unor reforme de lungă durată.
În acest interval, politicile publice au evoluat de la acordarea unor beneficii financiare și ajutoare sociale către dezvoltarea serviciilor integrate și utilizarea fondurilor europene pentru extinderea infrastructurii sociale.
Cu toate acestea, niciun guvern nu a reușit să construiască un sistem capabil să răspundă pe termen lung procesului accelerat de îmbătrânire a populației.
OECD: România nu este pregătită pentru îmbătrânirea populației
În 2025, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) avertiza că actuala structură a serviciilor de îngrijire nu este pregătită să răspundă nevoilor unei populații aflate într-un proces accelerat de îmbătrânire.
Analiza organizației identifică un deficit structural de resurse, personal și infrastructură și atrage atenția că sistemul românesc este împărțit între mai multe instituții.
Serviciile pentru persoanele vârstnice sunt coordonate de Ministerul Muncii, în timp ce alte componente sunt administrate de sistemul sanitar, de structurile dedicate persoanelor cu dizabilități și de sistemul de pensii, ceea ce face dificilă coordonarea serviciilor.
Îngrijirea poate fi acordată la domiciliu, în centre rezidențiale, în centre de zi sau prin îngrijitori personali, însă serviciile rămân insuficiente raportat la nevoile reale.
În 2023, aproximativ 400.000 de persoane au beneficiat de servicii de îngrijire la domiciliu, aproape jumătate dintre acestea având peste 65 de ani, în timp ce doar aproximativ 36.900 de persoane beneficiau de îngrijire în centre rezidențiale.
România investește de șase ori mai puțin decât media OECD
Principala vulnerabilitate identificată de OECD rămâne nivelul extrem de redus al finanțării.
În 2023, România a alocat pentru serviciile de îngrijire pe termen lung doar 0,3% din produsul intern brut, comparativ cu media OECD de 1,7% și cu aproximativ 1% în statele europene comparabile.
Mai mult, aproape jumătate din aceste fonduri sunt direcționate către spitale.
În România, 43% din cheltuielile destinate îngrijirii pe termen lung sunt absorbite de sistemul spitalicesc, în timp ce media OECD este de numai 9%.
În schimb, căminele și centrele rezidențiale primesc o finanțare mult mai redusă decât în majoritatea statelor dezvoltate.
Consecințele sunt vizibile și în infrastructură.
România dispune de doar 17 paturi de îngrijire pe termen lung la mia de persoane de peste 65 de ani, în timp ce media OECD este de 41 de paturi, iar media europeană comparabilă este de 38.
Deficitul este resimțit mai ales în mediul rural, unde accesul la servicii este limitat atât de lipsa infrastructurii, cât și de dificultățile geografice.
În același timp, aproape o treime dintre paturile destinate îngrijirii pe termen lung sunt amplasate în spitale, proporție de aproape patru ori mai mare decât media OECD.
Potrivit estimărilor Eurostat, dacă în prezent persoanele de peste 65 de ani reprezintă aproximativ 20% din populație, până în 2050 această categorie va ajunge la aproximativ 31%.
Costurile împing îngrijirea în responsabilitatea familiilor
Raportul OECD arată că accesul la servicii este limitat nu doar de lipsa infrastructurii, ci și de costurile suportate direct de beneficiari.
Sistemul public acordă sprijin în principal persoanelor cu grad ridicat de dependență, în timp ce cei care au nevoie de asistență moderată beneficiază de puține servicii sau chiar de niciun sprijin.
Consecința este că numeroși vârstnici sunt obligați să suporte costurile îngrijirii din propriile venituri, ceea ce îi expune unui risc ridicat de sărăcie.
În lipsa unei rețele publice suficiente, familia rămâne principalul furnizor de îngrijire.
OECD estimează că România dispune de aproximativ un îngrijitor profesionist la 100 de persoane vârstnice, comparativ cu o medie de cinci în statele membre ale organizației.
Salariile reduse și condițiile dificile fac recrutarea personalului extrem de dificilă, iar deficitul de angajați afectează atât calitatea serviciilor, cât și siguranța beneficiarilor.
Responsabilitatea este transferată astfel aproape integral asupra familiilor.
Cei mai mulți îngrijitori informali sunt soțiile sau fiicele persoanelor dependente, iar șase din zece îngrijitori zilnici sunt femei.
Doar unul din zece reușește să își păstreze și un loc de muncă, ceea ce transformă îngrijirea într-o activitate care afectează direct veniturile și viața profesională.
În ciuda acestui rol esențial, OECD arată că România nu dispune de politici publice dedicate sprijinirii îngrijitorilor informali.
Îngrijirea paliativă acoperă doar o fracțiune din necesar
Deficiențele sistemului sunt evidente și în domeniul îngrijirii paliative.
Aproximativ 170.000 de persoane ar avea nevoie anual de astfel de servicii, însă doar aproximativ 5% dintre aceste nevoi sunt acoperite.
În lipsa alternativelor, majoritatea pacienților ajung în spitale, în timp ce îngrijirea paliativă la domiciliu, considerată soluția optimă în multe cazuri, este disponibilă doar pentru un număr redus de beneficiari și este oferită în principal de furnizori privați.
Azilele de stat nu sunt gratuite
Internarea într-un azil de stat implică un proces de lungă durată de la câteva luni la peste un an (se depune la DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) din sectorul de domiciliu și necesită anchetă socială, evaluări de la comisii medicale și dovezi de venituri).
Azilele de stat nu sunt complet gratuite.
Serviciile sunt subvenționate, dar rezidenții și susținătorii legali trebuie să plătească o contribuție de întreținere calculată în funcție de veniturile persoanei vârstnice, de costurile centrului și, uneori, de gradul de dependență.
Astfel, pentru persoanele încadrate în gradul I de dependență, tarifele lunare sunt în jur de 2995 de lei, pe lună.
Pentru persoanele încadrate în gradul II de dependență: 2364 de lei pe lunp, iar pentru persoanele încadrate în gradul III de dependență: 1773 de lei pe luna.
La stat, camerele sunt de tip pavilionar și găzduiesc de obicei între 4 și 6 persoane (uneori și mai multe în centrele vechi).
Mobilierul este standard, utilitar, iar băile sunt adesea comune pe hol sau împărțite de mai multe camere.
Din cauza deficitului bugetar și a personalului limitat, un singur asistent sau infirmier trebuie să aibă grijă de un număr foarte mare de beneficiari.
Atenția oferită fiecărui senior este strict utilitară (hrană, igienă de bază, administrare tratament).
La stat, mâncarea este gătită în regim de cantină, respectând normele de calorii, dar bugetul pe zi per normă de hrană este limitat prin lege.
Activitățile de recreere sunt reduse și colective (ex. televizor în sala comună).
Tarife și condiții la azile private
Spre deosebire de sistemul public, internarea într-un centru privat se poate realiza, în multe cazuri, în 24-48 de ore, fiind necesare, în general, doar fișa medicală actualizată și actele de identitate.
Condițiile de cazare sunt, de regulă, diferite față de cele din centrele publice.
Camerele găzduiesc unul, doi sau cel mult trei-patru rezidenți și sunt dotate, în multe cazuri, cu baie proprie adaptată persoanelor cu dizabilități, aer condiționat, televizor și mobilier modern.
Raportul dintre personal și beneficiari este, în general, mai favorabil, ceea ce permite o supraveghere mai atentă și intervenții mai rapide, inclusiv în cazul persoanelor diagnosticate cu demență sau boala Alzheimer.
Pe lângă serviciile de bază, multe centre private oferă meniuri personalizate în funcție de afecțiunile beneficiarilor, elaborate cu sprijinul unui nutriționist, precum și programe de stimulare cognitivă, kinetoterapie, fizioterapie, terapie prin artă sau activități recreative și de socializare.
Acest nivel de servicii se reflectă însă și în costuri.
Tarifele pornesc, în general, de la aproximativ 4.000-5.000 de lei pe lună pentru persoanele autonome și pot depăși 7.000-9.000 de lei în cazul vârstnicilor dependenți, imobilizați la pat sau diagnosticați cu demență ori boala Alzheimer.
În multe situații, la aceste sume se adaugă costurile pentru medicamente, consumabile, scutece, consultații medicale, kinetoterapie sau alte servicii care nu sunt incluse în tariful de bază.
Pentru persoanele cu grad ridicat de dependență, prețurile pornesc frecvent de la aproximativ 5.000-6.500 de lei pe lună.
La polul superior al pieței se află centrele premium, unde tarifele încep, în general, de la 8.500-11.000 de lei lunar.
Acestea oferă camere spațioase cu unul până la trei paturi, grupuri sanitare proprii adaptate, paturi medicale speciale, aer condiționat cu reglaj individual, televizor, telefon și minifrigider, precum și servicii hoteliere, inclusiv curățenie zilnică și schimbarea lenjeriei ori de câte ori este necesar.
În plus, beneficiarii au la dispoziție spații comune pentru petrecerea timpului liber și întâlniri cu aparținătorii, precum și săli dedicate recuperării medicale, unde sunt desfășurate ședințe de fizioterapie, kinetoterapie și masaj.
