Un fost secretar de stat la Sănătate, Monica Althamer, scrie pe Facebook că este „abuz și cruzime” ceea ce se petrece în spitalele de stat, iar centrul de arși de la Floreasca este „un lagăr al durerii”. Mesajul ei vine după ce o pacientă de la acest centru de arși, Alina Alexandru, a relatat prin ce dureirt cumplite a trecut, fiind ignorată de personalul medical și, adesea, fără calmante, deși ea și le cumpărase din propriile resurse.
Citește și: Primarul din Ciugud critică măsurile lui Bolojan și face trei propuneri de reformă
Althamer a fost secretar de stat la ministerul Sănătății în mandatul lui Vlad Voiculescu.
Fost secretar de stat la Sănătate: „Abuz și cruzime” în spitalele de stat, „lagăr al durerii”
Ea scrie că durerea pacienților a fost „o formă de tortură”, faptă prevăzută de Codul penal.
„Acest centru a fost autorizat cu încălcarea normativelor în vigoare la momentul autorizării, iar fostul ministru Alexandru Rafila a încercat să legalizeze aceasta anormalitate, prin coborârea standardelor naționale pentru funcționarea structurilor care acordă asistență medicală și îngrijirea bolnavilor cu arsuri.
Ordinul Ministrului Sănătății 2.320/2024 este o rușine și vă poartă semnătura, domnule ministru! Ați semnat în numele fostului ministru Rafila, care n-a avut nici măcar demnitatea de a-și asuma decizia”, a acuzat Althamer.
„Au disparut si dozele de paracetamol si algocalmin”
Alina Alexandru, care a donat piele pentru sora ei, a relatat modul în care a fost tratată, la acest centru de arși.
„Vineri, dupa ce medicii au plecat acasa, am ramas doar cu asistentii si odata cu medicii, au disparut si dozele de paracetamol si algocalmin. A ramas doar durerea sa ne insoteasca.
Probabil e notat in proceduri, dl Rogobete, ca daca vrei sa ajuti un pacient sa uite de o durere, ii provoci una mai mare. Intr-adevar, atunci cand mi se amintea constant ca NU am dreptul sa ma vait pentru ca Lavinia arde intr-un iad la propriu si ca nu ma gandesc la durerea ei, reuseam sa tremur si sa plang fara sa mai deranjez fonic echipa medicala. Ma simteam egoista ca cer un calmant si incercam sa resist.
Doar ca duminica dimineata, in ziua a 4-a de la interventie, durerea m-a doborat. Intre timp facusem si o reactie alergica la cearceafuri si la solutiile administrate pe plagile ramase in urma recoltarii. Putin inainte de 5 dimineata am simtit ca nu mai resist, ca am sa mor de durere. Am incercat sa chem asistentul, l-am apelat pe fix, am apasat butonul de urgenta, i-am scris mesaj pe telefonul personal (* avem nr de telefon al asistentului deoarece nu era in grafic alocat un asistent pentru sectia post critic. Noi eram singuri. La nevoie puteam chema asistenul care era in grafic pus la sterlizare).
L-am sunat putin inainte de 4.30. L-am rugat sa vina ca nu mai pot. Am nevoie de ceva ptr durere. Nu primisem nimic peste noapte.
La 4.45 i-am dat mesaj sa il rog sa vina. Deja aveam frisoane puternice. Abia mai puteam fi capabila sa scriu.
Au urmat mai multe apeluri pe fix. Niciun rezultat.
In jurul orei 6 a venit un alt asistent si mi-a pus in sfarsit o perfuzie. A plecat imediat si a zis ca o sa vina colegii din tura de zi, la ora 7:00!!!!
A plecat si nu a verificat daca branula mea este functionala. A plecat si m-a lasat cu perfuzia, dar fara ca acele picaturi sa ajunga la mine. Doar sa o privesc, sa ma rog sa curga, sa ma rog sa se faca ora 7:00 si cineva sa ma ajute.
La 7:00, cand a venit tura de zi, eram deja in stare de soc. Nu mai controlam deloc durerea, ea ma controla. Au incercat sa “repare” branula, dar nu a fost posibil. Au inceput sa ma intepe, dar desi o faceau din nou si din nou, nu au reusit sa prinda o vena. Nu aveam branula, nu primeam calmante. 3 asistente au incercat. M-au intepat, pe rand, pana la ora 8:50!! 2 ore mai tarziu au chemat un medic.
Putin dupa ora 9:00 am avut in sfarsit branula si am inceput sa primesc calmantul. In tot timpul asta le-am rugat pe doamnele asistente sa ma lase sa beau perfuzia aia. Sa imi dea sa inghit o pastila. Orice!!! Tremuram atat de tare incat credeam ca voi lesina de durere.
Pentru ca starea mea era una care incepea sa ii ingrijoreze, au aparut si medicii de garda. Am aflat astfel ca nu primisem calmante deoarece NU aveau. Astfel ca am facut lista acasa si am trimis sa se cumpere perfuziile fara de care stiam ca nu voi mai rezista.
Odata aduse perfuziile, desi s-a cumparat EXACT ce mi s-a comunicat ca avem nevoie, am ajuns intr-un alt impas. Nu se puteau folosi si nu ne puteau fi administrate deoarece erau aduse din afara spitalului.
Poate nu reusesc sa ma fac inteleasa:
1-prima data ne-au spus ca nu au calmante si mi-au zis ce sa cumparam. Am facut lista cu necesar impreuna cu ei.
2- odata ce am cumparat si le-am adus, ne-au spus ca nu e posibil sa ne fie administrate deoarece au reguli si trebuie sa imi administreze doar ceea ce au de la farmacia spitalului.
Cand efectul perfuziei puse la ora 9:00 a inceput sa se duca, cand am inceput, din nou, sa tremur, mi s-a propus sa mi se aduca un calmant de la critic. Adica sa se ia o perfuzie de la sora mea, sau de la ceilalti care se aflau la acel moment in rezervele cu pacienti in stare CRITICA si sa mi se puna mie. AM REFUZAT CATEGORIC si le-am spus ca daca doar asa se poate sa primesc, sa mi se aduca actele ptr a semna externarea, sa pot pleca astfel la un alt spital unde sa pot primi ceva de durere fara sa FUR dozele celor care sunt in stare critica”, a relatat Alina Alexandru.
