duminică 30 august
Login Contact
DeFapt.ro

salariat

2 articole
Eveniment

Contractul pe perioadă determinată în 2026: de câte ori poate fi prelungit și când trebuie să devină nedeterminat

Contractele de muncă pe perioadă determinată sunt frecvente în cazul proiectelor temporare, al activităților sezoniere sau atunci când un angajat îl înlocuiește pentru o vreme pe altul. Ele nu pot fi însă folosite fără limite pentru a menține ani la rând un salariat într-o situație provizorie. Codul muncii stabilește atât situațiile în care un asemenea contract poate fi încheiat, cât și durata și numărul contractelor succesive permise. În 2026, regula de bază rămâne aceea că un contract individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată. Contractul pe durată determinată reprezintă o excepție și poate fi utilizat numai în cazurile prevăzute de lege. Când poate angajatorul să ofere un contract pe perioadă determinată Angajatorul nu poate alege această formă de contract doar pentru că îi este mai convenabilă. Citește și: Cum verifici dacă ești angajat cu forme legale: ghid complet pentru REGES-ONLINE Potrivit Codului muncii, contractul pe durată determinată poate fi încheiat, printre altele, pentru: înlocuirea unui salariat al cărui contract este suspendat; creșterea sau modificarea temporară a activității angajatorului; activități sezoniere; angajarea anumitor categorii de persoane în baza unor măsuri legale speciale; angajarea unei persoane care, în termen de cinci ani, îndeplinește condițiile de pensionare pentru limită de vârstă; ocuparea unei funcții eligibile într-o organizație sindicală, patronală sau neguvernamentală, pe durata mandatului; angajarea pensionarilor care pot cumula pensia cu salariul; desfășurarea unor lucrări, proiecte sau programe ori în alte situații prevăzute de legi speciale. Contractul trebuie să fie încheiat în scris și să precizeze expres durata pentru care este valabil. Un singur contract poate dura cel mult 36 de luni Codul muncii stabilește că un contract individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat, ca regulă, pentru mai mult de 36 de luni. Citește și: Angajatorul nu plătește salariul la timp: ce poate face salariatul și cum își recuperează banii Așadar, un angajator poate încheia, de exemplu, un contract pentru șase luni, un an, doi ani sau trei ani, atât timp cât există unul dintre motivele legale care justifică durata determinată. Există o situație particulară atunci când salariatul este angajat pentru a înlocui un alt angajat al cărui contract este suspendat. În această situație, contractul persoanei care îl înlocuiește încetează atunci când dispar motivele suspendării contractului titularului. De câte ori poate fi prelungit același contract Aici apare una dintre confuziile cele mai frecvente. Codul muncii permite încheierea succesivă a cel mult trei contracte individuale de muncă pe durată determinată între aceleași părți. Această limită privește contractele distincte încheiate succesiv, nu actele adiționale prin care este prelungit același contract. Prelungirea contractului pe durată determinată se poate face, cu acordul scris al părților, în condițiile prevăzute de lege, cu respectarea duratei maxime aplicabile. Cel mult trei contracte succesive între aceleași părți Pentru contractele succesive, regula este foarte clară: între același angajator și același salariat pot fi încheiate succesiv cel mult trei contracte individuale de muncă pe durată determinată. Un contract este considerat „succesiv” atunci când este încheiat în termen de trei luni de la încetarea contractului precedent pe durată determinată. În plus, aceste contracte succesive nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare. Inspecția Muncii confirmă expres în informațiile REGES-Online regula celor maximum trei contracte succesive și termenul de trei luni care le leagă între ele. De exemplu, dacă un angajat are un contract pe perioadă determinată care expiră la 31 decembrie, iar pe 15 ianuarie angajatorul îi face un nou contract determinat, acesta intră în categoria contractelor succesive. După al treilea contract devine automat nedeterminat? Nu automat. Aceasta este probabil cea mai importantă precizare pentru salariați. Codul muncii actual nu prevede că, în ziua următoare expirării celui de-al treilea contract succesiv, acesta se transformă de la sine într-un contract pe durată nedeterminată. Contractul pe durată determinată încetează de drept la data înscrisă în el. Angajatorul trebuie să constate această încetare în scris, potrivit regulilor generale din Codul muncii. Însă, dacă angajatorul dorește ca aceeași persoană să lucreze în continuare, nu poate pur și simplu să încheie la nesfârșit noi contracte succesive pe perioadă determinată. Codul permite numai trei. Într-o asemenea situație, dacă postul și nevoia de muncă au devenit în realitate permanente, soluția firească și conformă regulii generale a Codului muncii este contractul pe durată nedeterminată. Pauza de trei luni „resetează” automat regula? Nu trebuie înțeles nici că angajatorul poate evita legea foarte simplu, lăsând să treacă trei luni și reluând apoi la nesfârșit contractele determinate. Este adevărat că, în sensul strict al art. 82 din Codul muncii, contractele încheiate la mai mult de trei luni distanță nu mai sunt considerate „contracte succesive” după definiția respectivă. Dar rămâne aplicabilă o altă condiție esențială: orice contract pe perioadă determinată trebuie să se încadreze într-unul dintre cazurile prevăzute de lege. Dacă salariatul ocupă în realitate, an după an, același post permanent, iar caracterul temporar al muncii nu poate fi justificat, simpla introducere a unor pauze între contracte nu schimbă regula potrivit căreia durata determinată este o excepție. Ce se întâmplă dacă angajatul continuă să lucreze după data expirării Un salariat nu ar trebui să considere că simplul fapt că a venit la serviciu și după data înscrisă în contract înseamnă automat că a dobândit un contract pe perioadă nedeterminată. Contractul pe durată determinată încetează de drept la expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Pentru continuarea legală a raportului de muncă trebuie să existe documentele corespunzătoare și situația să fie înregistrată conform legislației muncii. Salariatul poate verifica în REGES-Online ce contract figurează în evidența angajatorului și care este durata înregistrată. Contractul determinat nu înseamnă mai puține drepturi Un angajat cu contract pe perioadă determinată nu poate fi tratat mai puțin favorabil decât un salariat permanent comparabil doar pentru că are un contract limitat în timp. Salariul, concediul de odihnă, repausul, protecția în materia securității și sănătății în muncă și celelalte drepturi prevăzute de legislația muncii se aplică și salariaților cu contracte determinate, în condițiile legii. Codul muncii obligă, de asemenea, angajatorul să îi informeze pe acești salariați despre posturile vacante sau care urmează să devină vacante și care corespund pregătirii lor profesionale, astfel încât să poată avea acces la ele în condiții egale cu angajații permanenți. Perioada de probă este mai scurtă Pentru salariații angajați pe perioadă determinată, durata maximă a perioadei de probă depinde de durata contractului: 5 zile lucrătoare pentru contractele mai scurte de trei luni; 15 zile lucrătoare pentru contractele cu durata între trei și șase luni; 30 de zile lucrătoare pentru contractele mai lungi de șase luni; 45 de zile lucrătoare pentru funcțiile de conducere, dacă respectivul contract depășește șase luni. Ce ar trebui să verifice salariatul Un angajat care primește succesiv contracte pe perioadă determinată ar trebui să urmărească trei lucruri: data începerii și data expirării fiecărui contract, intervalele dintre contracte și motivul pentru care angajatorul folosește în continuare durata determinată. Dacă între aceleași părți au existat deja trei contracte succesive, iar angajatorul propune un al patrulea contract determinat la mai puțin de trei luni de la încetarea celui precedent, situația nu mai respectă limita prevăzută de Codul muncii. Salariatul poate cere explicații și documente angajatorului, poate verifica informațiile în REGES-Online și, dacă apreciază că regulile privind durata determinată sunt folosite abuziv, poate sesiza Inspectoratul Teritorial de Muncă sau poate solicita, după caz, verificarea situației de către instanța competentă. Regula care trebuie reținută Pentru 2026, schema este relativ simplă: contractul pe perioadă nedeterminată este regula, iar cel pe perioadă determinată este excepția. Un contract determinat poate avea, în principiu, maximum 36 de luni, iar între aceleași părți pot exista cel mult trei contracte determinate succesive. După cel de-al treilea contract, salariatul nu dobândește automat statutul de angajat pe perioadă nedeterminată. Dar angajatorul nu poate continua seria printr-un al patrulea contract succesiv determinat. Dacă raportul de muncă trebuie să continue și nevoia de personal este una permanentă, contractul pe durată nedeterminată este forma normală de angajare prevăzută de Codul muncii.

Contractul pe perioadă determinată în 2026: de câte ori poate fi prelungit și când trebuie să devină nedeterminat
Concedierea în timpul concediului medical: ce drepturi au salariații în 2026 și cum se pot apăra de abuzurile angajatorilor
Eveniment

Concedierea în timpul concediului medical: ce drepturi au salariații în 2026 și cum se pot apăra de abuzurile angajatorilor

Teama că o boală sau o perioadă mai lungă de concediu medical ar putea duce la pierderea locului de muncă este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale unui salariat. Codul muncii oferă însă o protecție importantă: angajatorul nu poate dispune concedierea unui salariat în perioada în care acesta se află în incapacitate temporară de muncă, dovedită prin certificat medical. Protecția nu înseamnă că un salariat nu poate fi concediat niciodată dacă are probleme de sănătate. Situațiile trebuie însă diferențiate foarte clar. Una este absența temporară din cauza unei boli și cu totul alta este constatarea medicală că persoana nu mai poate îndeplini atribuțiile postului respectiv. Regula de bază: nu poți fi concediat în timpul concediului medical Articolul 60 din Codul muncii interzice concedierea pe durata incapacității temporare de muncă stabilite prin certificat medical. Citește și: Ce acte trebuie să păstreze bugetarii înainte de aplicarea noii legi a salarizării: pot fi decisive dacă apar erori și contestații O clarificare foarte importantă a venit prin Decizia nr. 18 din 29 septembrie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe. ÎCCJ a stabilit că momentul relevant este emiterea deciziei de concediere, nu momentul în care aceasta îi este comunicată salariatului. Cu alte cuvinte, angajatorul nu poate emite decizia cât timp angajatul se află legal în concediu medical. Dacă decizia este emisă în această perioadă, încălcarea interdicției poate atrage nulitatea concedierii. Există însă și excepții. Interdicția prevăzută de art. 60 nu se aplică atunci când concedierea intervine ca urmare a reorganizării judiciare, falimentului sau dizolvării angajatorului, în condițiile legii. De asemenea, concediul medical nu prelungește automat un contract încheiat pe durată determinată. Dacă termenul contractului expiră în această perioadă, contractul poate înceta de drept. Inspecția Muncii precizează expres că încetarea de drept poate opera chiar dacă raportul de muncă este suspendat. Angajatorul nu poate transforma simpla boală în motiv de concediere Faptul că un salariat se îmbolnăvește, are nevoie de tratament sau intră de mai multe ori în concediu medical nu înseamnă automat că acesta a devenit „inapt pentru muncă”. Citește și: Cum se va calcula salariul bugetarilor potrivit noii legi a salarizării: formula completă, de la brut la net Pentru concedierea în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii trebuie să existe o inaptitudine fizică și/sau psihică ce nu îi mai permite salariatului să îndeplinească atribuțiile postului ocupat, constatată potrivit procedurii medicale prevăzute de lege. ÎCCJ a clarificat încă din Decizia nr. 7/2016 că, în acest context, documentul medical relevant poate fi rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii, materializat în fișa de aptitudine, dacă aceasta nu a fost contestată sau a devenit definitivă după parcurgerea procedurii de contestare. Prin urmare, managerul sau patronul nu poate decide, după propria apreciere, că un om este „prea bolnav ca să mai lucreze”. Angajatorul, obligat să propună alte locuri de muncă Chiar dacă se constată legal inaptitudinea pentru postul actual, concedierea nu ar trebui să fie primul pas. Articolul 64 din Codul muncii obligă angajatorul să îi propună salariatului alte locuri de muncă vacante din unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau cu capacitatea de muncă stabilită medical. De exemplu, o persoană care nu mai poate desfășura muncă fizică grea ar putea ocupa, dacă există și este compatibil, un post cu alte solicitări fizice. Dacă nu există un asemenea loc vacant, angajatorul trebuie să solicite sprijinul agenției teritoriale pentru ocuparea forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului. Abia după parcurgerea procedurii prevăzute de lege poate fi dispusă concedierea pentru inaptitudine. Salariatul are dreptul la minimum 20 de zile de preaviz În cazul concedierii pentru inaptitudine fizică sau psihică, salariatul beneficiază de un preaviz de cel puțin 20 de zile lucrătoare. Același termen minim se aplică și unor alte concedieri, inclusiv cele pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Inspecția Muncii confirmă termenul minim de 20 de zile lucrătoare. În cazul concedierii pentru inaptitudine, salariatul poate avea dreptul și la o compensație, însă aceasta nu este automat o sumă stabilită de Codul muncii pentru orice angajat. Compensația se acordă în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil sau de contractul individual de muncă. De aceea, înainte de plecarea din companie, merită verificat și contractul colectiv, nu doar contractul individual. „Ai prea multe medicale”. Când poate apărea concedierea mascată Problemele apar atunci când angajatorul nu invocă oficial boala, ci încearcă să găsească o altă justificare pentru îndepărtarea salariatului. Un angajat care revine după mai multe concedii medicale poate constata, de exemplu, că începe brusc să primească avertismente, evaluări neobișnuit de slabe sau acuzații disciplinare pentru fapte tolerate anterior. O concediere disciplinară trebuie însă să aibă o bază reală și să respecte procedura legală. Simplul fapt că angajatorul o numește „disciplinară” nu o face automat legală. Mai mult, interdicția din art. 60 privește concedierea în general: nici o decizie de concediere disciplinară nu poate fi emisă în perioada protejată de concediul medical, în condițiile stabilite de lege și clarificate de ÎCCJ. „Reorganizarea” nu poate exista doar pe hârtie O altă situație sensibilă este concedierea prin desființarea postului, în baza art. 65 din Codul muncii. Compania are dreptul să se reorganizeze și să elimine locuri de muncă, inclusiv atunci când angajații respectivi au avut probleme medicale. Dar desființarea postului trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă. Dacă, de exemplu, postul dispare formal, dar aceleași atribuții sunt preluate imediat de o persoană nou-angajată pe un post practic identic, situația poate ridica semne de întrebare. La fel, dacă există documente, mesaje sau alte probe din care rezultă că adevăratul motiv al îndepărtării angajatului a fost starea sa de sănătate, acestea pot deveni importante într-un eventual litigiu. Codul muncii și legislația antidiscriminare interzic discriminarea în raporturile de muncă, inclusiv pe criterii precum handicapul sau boala cronică necontagioasă. Atenție la demisia „sugerată” Unul dintre cele mai importante lucruri pentru un salariat aflat sub presiune este să facă diferența între concediere, demisie și încetarea contractului prin acordul părților. Dacă angajatorul îi spune: „Mai bine îți dai demisia și încheiem amiabil”, situația juridică se schimbă radical. Demisia este actul salariatului. Încetarea prin acord presupune consimțământul acestuia. Odată semnate, aceste documente sunt foarte diferite de o decizie unilaterală de concediere și pot face mult mai dificilă susținerea ulterioară că angajatorul l-a dat afară ilegal. De aceea, un salariat care consideră că este împins să plece din cauza problemelor de sănătate nu ar trebui să semneze pe loc documente pe care nu le înțelege sau cu care nu este de acord. Păstrarea probelor poate deveni decisivă Dacă relația cu angajatorul începe să se deterioreze după apariția unei probleme medicale, salariatului îi pot fi utile ulterior documentele care arată evoluția situației. Merită păstrate contractul individual de muncă și actele adiționale, fișa postului, evaluările profesionale, eventualele avertismente și convocări disciplinare, deciziile primite, corespondența profesională relevantă și documentele medicale legate de capacitatea de muncă. Pot conta în special diferențele bruște: un salariat evaluat constant bine care, imediat după o perioadă de boală, devine aparent „necorespunzător” poate avea nevoie de documentele vechi pentru a demonstra contextul. Decizia de concediere poate fi contestată în 45 de zile Dacă angajatorul emite totuși o decizie pe care salariatul o consideră ilegală, timpul este important. Codul muncii prevede un termen de 45 de zile calendaristice de la data la care persoana interesată a luat cunoștință de măsura dispusă pentru formularea cererii referitoare la măsuri privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă. Litigiile de muncă sunt scutite de taxa judiciară de timbru. Pentru contestarea concedierii, salariatul se poate adresa tribunalului competent. O sesizare poate fi făcută și la Inspectoratul Teritorial de Muncă atunci când există suspiciuni privind încălcarea legislației muncii, însă sesizarea ITM nu înlocuiește acțiunea în instanță și nu trebuie lăsat să expire termenul pentru contestarea concedierii. Dacă există indicii serioase de discriminare, în funcție de situație poate fi avută în vedere și sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Ce poate obține salariatul dacă instanța anulează concedierea Consecințele pentru angajator pot fi importante. Dacă instanța constată că o concediere a fost netemeinică sau nelegală, Codul muncii prevede anularea acesteia și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care salariatul ar fi beneficiat. La solicitarea salariatului, instanța poate dispune și repunerea părților în situația anterioară concedierii, adică reintegrarea în postul deținut. Aceasta este o diferență importantă față de ideea că un angajator „își asumă” pur și simplu riscul unei concedieri ilegale. Dacă procesul durează, despăgubirile salariale se pot acumula pe întreaga perioadă relevantă. Boala nu înseamnă pierderea automată a locului de muncă Pentru salariați, distincția esențială este între incapacitatea temporară de muncă și inaptitudinea pentru postul ocupat. Prima situație este, în principiu, temporară și beneficiază de protecția specială a art. 60 din Codul muncii. A doua poate conduce, în anumite condiții, la încetarea raportului de muncă, dar numai după o constatare medicală făcută potrivit legii și după respectarea procedurii privind oferirea altor posturi compatibile. Un angajator nu poate transforma legal formula „lipsește prea mult pentru că este bolnav” într-un motiv autonom de concediere. Iar atunci când, după apariția unei probleme de sănătate, încep brusc presiunile pentru demisie, sancțiunile nejustificate sau o reorganizare care pare construită în jurul unui singur salariat, documentele și termenele legale pot face diferența dintre o concediere rămasă definitivă și una anulată de instanță.

DeFapt.ro
Investigații jurnalistice, analize, știri la zi
Abonează-te
DeFapt.ro

Ultima oră

Ultima oră