Papahagi povestește cum a decurs desemnarea sa ca ministru al Culturii în guvernul Tomac

Adevărul e că mă scoate din treburi. Am pe rol așa: examene, licențe, rapoarte doctorale, susținere de doctorat, școală de vară internațională organizată la Cluj în iulie, conferință internațională cu 30 de invitați organizată în septembrie, expoziție de manuscrise de organizat tot în septembrie, grant de condus, cu 100 manuscrise de catalogat, publicații, conferințe, drum la NY în august cu bilete cumpărate dinainte de războiul din Iran, 2 cărți sub contract de predat până în 2027, 4 doctoranzi de îndrumat, cursuri pe care nu le poate ține nimeni în locul meu. La acestea se adaugă îngrijirea mamei, care are nevoie de mine zilnic. Salariul meu la Cluj (profesor plin cu 25+ ani vechime și gradație de merit + grant) e mai mare decât cel de ministru.

 

Nu caut funcții, fug de ele. La începutul anului am refuzat ambasada la Roma. Nu am candidat niciodată la vreo funcție în UBB: nici măcar șef de catedră. Nu sunt sinecurist, ci universitar (și oricum, o ambasadă grea sau un minister nu sunt sinecuri, ci muncești de-ți sar capacele: sinecură e o ambasadă la soare pe unde nu trece nimeni, membru al academiei, care ia 4000 lei lunar pe viață, fără vreo obligație, sau membru plătit 2000€/lună într-un CA – ălea sunt sinecuri, nu un ministeriat).

 

Cristiana, soția mea, spune, ca de obicei, NU. "Nu, nu, nu. O să-ți distrugi sănătatea cu naveta, ca taică-tu. Te cunosc, vei încerca să duci și minister, și grant, și cursuri și o să mori la 50 de ani. Nu-ți aduce nimic, e numai vanitatea ta, stai liniștit! Te vor înjura toți, nu vei avea bani de niciun proiect, doar îți dai peste cap toată viața."

 

Dar nu subestimați ambiția unui bărbat de 50 de ani care știe că nu e chiar ultimul bou, într-o țară altminteri plină de boi agramați în funcții înalte. În plus, trebuie să răspunzi când țara te cheamă, dacă tot te declari patriot și te exprimi zilnic despre situația politică. Apoi, ai șansa să faci câteva lucruri bune: urmărești zilnic renovarea de la Batthyaneum, mai urnești 2-3 renovări prin țară, faci câteva concursuri cinstite unde ajung oameni buni la șefia unor muzee, teatre etc., poate reduci TVA la carte la 5% și ajuți industria cărții, care gâfâie în țara unde se citește cel mai puțin din UE.

 

Îmi sun prietenii apropiați, ca să-i întreb dacă ar accepta: Teodor Baconschi, Horia Patapievici, Sever Voinescu. Da, da, nu. Horia spune: "Dragul meu, și dacă nu poți face nimic, măcar poți opri câteva porcării și tot e ceva." Sun câțiva directori de instituții de cultură cu care sunt prieten: "Dacă accept, ce pot face bun pentru instituția voastră?" Primesc idei.

 

Mă frământ două zile, consiliu de familie. Matei (fiu-meu), Ina (soră-mea): "vezi-ți de treabă!" Mama e mândră. Ea aprobă oricum orice fac, fiindcă știe că nu fac porcării. Nu se gândește că dacă voi fi mai mult la București, nu mă voi mai putea ocupa de ea. Vom găsi soluții. Mă consult și cu socrii, bucureșteni. Nu aș cere apartament RAAPPS, ci aș locui la ei, modest, în cele 2 camere care ne sunt rezervate la etajul vechii lor căsuțe din sectorul 3, care așteaptă de jumătate de an aviz ca să-și repare țiglele și să nu mai plouă în casă.

 

Mă gândesc: e totuși o șansă să fac ceva. Degeaba tot comentez politica dacă, atunci când mi se oferă șansa să chiar fac ceva, mă trag în spate. Nu trebuie să-mi fie frică. "Te va răni și vei suferi", îmi spune Sever V. A trecut prin politică mai mult decât mine, a văzut multe, știe. Știu și eu că așa va fi. "E o șansă, nu știi dacă ți se va oferi a doua oară", spune Doru B. A fost ministru, a făcut lucruri mari pentru țară (l-a adus pe Papa Ioan Paul II la București, a semnat Deveselu la Casa Albă, a făcut parteneriat strategic cu Franța, a creat grupul "Prietenii Republicii Moldova în UE"), a suferit un tratament injust după mandat (Iohannis l-a marginalizat într-un mod abject).

 

În plus, cu Nicușor Dan și Eugen Tomac sunt amic. Pe primul îl știu din 1997. Ne întâlneam des la "Ulm" (45, rue d'Ulm, sediul central al École Normale Supérieure), mâncam împreună la CROUS sau la "Pot" (cantina școlii), frecventam seminarul lui românesc. A fost și la mine acasă, în Mănăștur, în vara lui 1998, când am dat o petrecere. Am dansat toți, ca tineri de 20+ ce eram, îndrăgostiți de colegele noastre de la ENS. Atunci am cunoscut-o pe Cristiana, care peste un an avea să devină soția mea. După ce Nicușor a revenit, patriotic, în țară, i-am trimis un proiect pentru zona literară a unei Școli Normale Superioare la București. N-a ieșit decât parțial, pe mate. Ne-am revăzut sporadic după 2010. N-am mai comunicat în ultimul deceniu, dar i-am sprijinit cu drag și cu entuziasm în 2025 candidatura la președinție. Simțeam un soi de elan pașoptist: unul dintre cei întorși de la Paris chiar poate conduce țara. Cred și acum că e o mare șansă că a câștigat el, nu Antonescu sau Simion.

 

Cu Eugen Tomac mă știu din decembrie 2009: el era secretar de stat pentru românii de pretutindeni, eu consilier la cabinetul dragului meu prieten, Teodor Baconschi, la MAE. Brav basarabean patriot, cu intonația irezistibil modulată de dulșele grai moldav, politicos, cordial, franc. Am fondat împreună PMP, în care eu am rezistat doar un an din motive de Udrea; el și-a continuat abil cariera politică. Am bătut țara împreună cu PMP, a fost de mai multe ori la mine acasă, am mers împreună cu mașina prin țară. Eu nu mai fac politică din 2015, după o implicare efemeră de 3 ani. Dar morbul mi-a rămas. Iată că acum prietenul meu avea perspectiva de a ajunge prim-ministru!

 

Eram, așadar, un grup de amici care într-o conjunctură complicată pentru țară puteau face ceva (sau așa credeam). Aș fi fost prieten cu premierul și amic cu președintele – ceea ce nu-i puțin pentru un pârlit de ministru cu buget minuscul (1,4 miliarde lei, vreo 260 milioane euro). În plus, eram amic și cu Sorin Costreie (fusesem colegi de an la NEC), care urma să devină vicepremier. Ce mai, suna bine, onorabil, perfect. O companie deopotrivă amicală și agreabilă.

 

După două nopți nedormite și zile de iritabilitate maximă încasate, cu stoicismul obișnuit, de "sfânta Cristiana", cum îi spune soră-mea (căci noi, armânii, suntem temperamentali), decid să-i spun "da" lui Eugen în ziua de duminică. "Adi, e cea mai mare bucurie a mea pe ziua de azi". Îmi cere un mic plan, câteva idei, îi trimit. Îl rog să nu anunțe oficial. E om de cuvânt, nu mă pomenește nici în interviul de la Gâdea (hmmm!!!) nici în altele. Numele meu circulă public la tv. Vecinii încep să se uite pieziș la mine. Idem lumea pe stradă. La fel, comitetul de bătrâni abonați la băncile din fața blocului de garsoniere al mamei. O doamnă îmi zice: "bună ziua, dom' ministru". "Să nu ne grăbim, doamnă!" Încep să primesc înjurături, amenințări, dar și felicitări și propuneri de proiecte pe telefon, mail, WhatsApp și pe Facebook.

 

Eugen îmi spune că va trece guvernul. Îl întreb dacă e cazul să vin la București să mă întâlnesc cu oameni din minister, să întreb de proiecte, să pregătesc audierea cu cel mai înverșunat dușman actual, fostul prieten, Mihai Neamțu, care deja mă înjura preventiv. Da, e o bună idee. Îl întreb și pe amicul Mihai Ghyka dacă ar vrea să fie în echipă (mai fusese de două ori în minister, alături de Toader Paleologu și Vlad Alexandrescu). Îmi dă și el sfaturi bune, Mai contactez doi, trei oameni de excelentă calitate, cu experiență în managementul cultural, pe care i-aș vrea în echipă. Decid să merg la București joi.

Nu comunic nimic public. Orice aș zice, risc să-i compromit lui Eugen negocierile. Eugen îmi spune că pesediștii s-au opus la numele meu: "Papahagi, ăla care ne înjură zilnic?", dar a reușit să-i convingă să mă accepte. Acum voi fi nevoit să înghit în sec. Să fiu urban chiar și cu Pesedaurul. Uf, mare c...ă politica asta. Dar una e să fii om liber, alta e să fii demnitar. Trebuie să înveți să-ți ții gura, dacă vrei să faci ceva. Altfel te paște rapid o moțiune, remanierea, sau ești blocat la fiecare pas.

 

Negocierile avansează greu. Eugen mă ține la curent. Deși nu-i spuseseră un "nu" ferm președintelui la negocierile din luna anterioară, PNL și USR și UDMR se opun acum ferm guvernului Tomac. Apar nume noi pe listă, unii se vădesc apropiați de PSD. Trebuiau făcute concesii. Înțeleg.

Îi spun lui Eugen: "eu numai cu voturile PSD și ceva strânsură de la ex-SOS/POT" nu sunt dispus să ajung ministru. "Adi, nu vreau să te compromit. De aceea nici nu ți-am anunțat oficial numele. Dacă așa stau treburile îți spun și te retragi onorabil." Apreciez asta.

 

Miercuri seara aveam zbor la București la 19:50. O duc pe mama la dentist la 17:00, termină la 18:00. Zborul se amână pe 21:30. Mă frământ. Să merg, să nu merg? "Nu mergi niciunde, spune Cristiana". "Totuși, i-am promis lui Eugen." Mai am timp. N-am făcut valiza. Simpla perspectivă de-a purta iar costum pe căldurile ăstea mă exasperează. În avion se șifonează sacoul. Urăsc să zbor în costum. Renunț la zbor. Aflu că, în realitate, avionul a decolat abia la 22:30 și a aterizat la 23:30. Asta e viața de ministru: un rahat. Poți fi oricine, cu orarul Tarom nu te pui, săptămânal îți pierzi nopțile în costum și cravată prin aeroporturi. Îl urmăresc pe Eugen la B1. E tensionat, primise refuzuri ferme de la Bolojan, Fritz și Kelemen. Mai are însă niște runde de discuții cu ei.

 

Refuzurile devin clare. Îi scriu lui Eugen: "În condițiile în care PNL, USR și UDMR nu votează guvernul, eu nu mai sunt dispus să vin." În fond, de ce aș îndura ofensele lui Mike și ale fiicei lui VC Tudor, doar pentru ca să figurez pe lista unui guvern fără șanse? Sau dacă singura șansă e să ne voteze PSD, de ce aș accepta să fiu acuzat că fac parte dintr-un guvern marionetă a PSD, când e arhicunoscută antipatia mea pentru PSD?

 

Vineri dimineața agreez cu Eugen să mă retrag. E prima mea comunicare publică. Îl susțin în continuare, cum e firesc și loial și onorabil. Anunț că mă retrag de pe listă și răsuflu ușurat.

Mă sună, adorabil, Andrei Pleșu (cât îl iubesc pe acest om!). Îmi telefonase și când se anunțase numele meu, ca să mă felicite. "Adrian, te felicit și acum că ai scăpat." La prima felicitare îi spusem că Eugen m-a întrebat dacă vreau să ocup "fotoliul lui Andrei Pleșu". A chicotit măgulit. "Dvs. ați deschis acest drum în 1990 și speram să nu vă dezamăgesc. Aveam și o glumiță, dacă îmi permiteți. Aș fi spus la audieri: credeți că nu pot umple fotoliul lui Andrei Pleșu? Uitați-vă mai bine la mine!" Mă amuză să fiu autoironic cu propria corpolență. Domnului Pleșu i-a plăcut gluma.

 

Apoi urmează tot ce știți public până duminică. Azi, aflu din presă că președintele deja avea discuții cu dl. Veștea de miercuri, când eu mă pregăteam să zbor la București (noroc cu Cristiana și amânarea zborului, care m-au scutit de o pierdere de timp).

 

Politica e cinică. Nu se încurcă un șef de stat într-o listă de miniștri potențiali, ținuți pe stand-by. Duminică mi-a venit doar să înjur. Dar era ziua Domnului, așa că am proferat doar jumătate din profanitățile care mă ispiteau. Seara am mers la un excelent spectacol de teatru (O'Neill, Lungul drum al zilei către noapte, splendid regizat de Mihaela Panainte și splendid jucat).

 

Azi m-am trezit senin, mi-am făcut calendarul pe săptămâna asta, am văzut că arată mult mai bine fără audieri la comisia lui Mike și înjurături unanime de la secta purității, și i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ferit și de asta.

 

M-am gândit să vă povestesc tuturor cum a fost”, a scris Papahagi.