Ce ne-a învățat pe toți David Popovici

Imediat după finalul cursei, David își scoate ochelarii și privește undeva în dreapta sus, la tabela cu rezultatele finale. În acel moment, nu știe pe ce loc a ieșit. Sau nu-i vine să creadă că e primul, după ultimii 50 de metri eroici.

Dar își vede numele pe prima poziție.

Automat, capul i se duce pe spate, pleoapele îi cad, într-o descărcare de ușurare: a câș-ti-gat. Are aur olimpic.

Apoi, își ia capul în mâini cum vedeți în cadrul de mai jos.

Acum conștientizează ce a făcut. Ce a reușit. E copleșit.

Pentru o clipă, doar.

Apoi se recompune, zâmbește, redevine David cel încrezător.

Să nu ne lăsăm păcăliți: acest tânăr e o mașină de voință, de putere psihică turată până la refuz.

Da, a declarat după cursă că a concurat fără să se gândească la medalie.

Dar știa că poate să o aibă. Și a avut-o.

Cei mai mulți dintre noi nu vom ști niciodată cum e. Dar e suficient să ne arate cineva că am putea ști.

Păstrându-ne, în același timp, zâmbetul, așa cum face și David după mii de ore de antrenamente epuizante.