De ce galeria lui Simion sporește în timp ce USR-ul băltește: o explicație empirică
Jorjică Simion din Vrancea nu e vreun geniu al politicii. Este un băiat modest intelectual, la fel ca și Ciolacu din Buzău. Dar are o calitate: muncește. Muncește vineri, sâmbătă și duminică. Străbate țara în lung și-n lat. Își face campanie ca-n anii 30. Nu știu, nu am informații, dar este posibil să se fi inspirat din campania dusă în 1931 de idolul secret al AUR, Corneliu Zelea Codreanu: acesta a fost ales deputat de Neamț în acel an, după ce a bătut tot județul îmbrăcat în ie și călare pe un cal alb. Sigur, motivele victoriei lui Codreanu sunt mai complicate, eu mă refer doar la modul în care acesta și-a dus campania. Însă în nici un caz astfel de campanii nu au fost duse doar de legionari. În anii 90, în România, așa arătau campaniile la prezidențiale: candidații străbăteau țara cu o coloană de susținători, țineau discursuri prin comune și orașe prăpădite și se pupau cu alegătorii.
Simion a reinventat acest tip de campanie. Nu așteaptă startul oficial al cursei politice, înțelege că, de fapt, bătălia politică este zilnică.
La polul opus, domnul Cioloș și colegii săi cred că se poate construi cu mesaje pe Facebook, trăind fericiți în bula care-i aclamă și-i divinizează. Eu nu spun că domnul Cioloș este vreun leneș sau că nu lucrează în week-end. Spun că nu se vede că ar face ceva. Dan Barna mai era scos la plimbare prin țară de Drulă, din când în când vizita autostrăzi și se poza cu macheta lor. Acum, stă acasă și așteaptă ca Dacian Cioloș să eșueze.
Desigur sunt foarte, foarte multe explicații pentru ascensiunea lui Simion. Ceea ce descriu eu, acum, este doar o mică parte dintr-un fenomen complex. Ce vreau să spun este că AUR crește (și) pe lenea adversarilor săi politici. Lene fizică, lene intelectuală, incapacitate de a se adapta și de a ieși din starea lor de confort.
Dacă domnul Cioloș sau alți lideri politici vor dori să oprească ascensiunea AUR și să recupereze voturile înghițite de Șoșoacă și alții ca ea, ar trebui să uite de Facebook, o vreme.
Țin minte și acum prima zi de campanie cu Emil Constantinescu, în august 1996, la târgul din Oltenița. Cetățeni în șlapi și ciorapi, cu vată în urechi - să nu-i tragă curentul- mâncând covrigi și strigând după Constantinescu: „Uite Țapul!”. Candidatul îi pupa, le lua copiii în brațe, le ștergea nasul și părea nespus de fericit că se întâlnește cu niște persoane atât de distinse. Și a câștigat.
