Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Cîinii lătrau mai tare în noapte, speriați de liniștea dinspre fîșia lată de asfalt care vuise fără oprire pînă de curînd. La răstimpuri, cîrîitul ascuțit al unui fazan care descria o parabolă spontană sfîșia întunericul. Foșgăieli, foșnete și fornăituri ciudate, care păreau la un braț distanță, umpleau spațiul tridimensional cu vietăți necunoscute pînă atunci. La nici 15 kilometri de București, undeva pe lîngă veșnic aglomeratul și stresantul DN1, începea vara. Anul era 2020 și cuvîntul de ordine era „lockdown”. Nu „epidemie”, nu „COVID”, ci „lockdown”. Dacă nu erai bolnav sau nu știai pe nimeni cu dificultăți de respirație și test pozitiv, COVID-19 nu exista. Iar pandemia era un concept prea hollywoodian ca să fie adevărat. Dar lockdown-ul era real. În centrul Bucureștiului patrulau vehicule militare și orice ieșire de strictă necesitate era însoțită de o declarație pe proprie răspundere. Sau cel puțin asta puteai vedea, cu o oarecare mirare, la televizor ori pe multele site-uri de știri de pe Internet, dacă nu locuiai la oraș, unde ai fi putut vizualiza scenele de la fereastră. Între pereții apartamentelor urbane, însă, aceleași imagini erau angoasante. Iar noaptea, dintre blocuri se auzeau doar eternii „comunitari” disputîndu-și teritoriul și cîte un om fără adăpost alegîndu-și locul de carantină nocturnă la discreție, fără riscul de a fi deranjat de aglomerație. Apoi au apărut știrile bune (mai puțin pentru acționarii și angajații companiilor aeriene, pentru cei ai multor altor companii care-și vedeau activitatea redusă pînă la zero din cauza hipercontagiozității noului coronavirus, dar și pentru cei care se gîndeau la subzistența imediată): planeta se vindeca. De poluare. La Beijing și New Delhi, soarele chiar reușise să trimită cîteva raze timide pînă la sol. Era speranță: vom fi murit, dar cu soarele pe față. Iar la a mea înmormîntare (vor fi îngînat terminalii intubați), va fi căzut lumină mare, de la soare, brazi și păltinași, dar nu de ulei palmierași, îmi vor fi fost chezași, că Terra nu o muritu’, doar un pic s-o virusatu’. Apoi au apărut vești și mai bune: încet-încet, avioanele au scos boticurile timide pe pistele din toată lumea, cu ochii cockpit-urilor larg deschiși. Și, după cele mai curajoase, au urmat și altele. Așa că azi, vorba unui pămîntean activ pe Internet (cca. sec. XXI) care a postat harta zborurilor private către marele eveniment anual de mediu destinat măsurilor pe care statele lumii ar trebui să le ia de urgență (COP27, Egipt), s-a întunecat cerul de urmele gazelor de kerosen ars ale celor care vin să ne spună la un microfon să mergem cu bicicleta la serviciu. La începutul lui 2022, după un 2021 confuz, cu mască și fără mască, au ieșit și avioanele de vînătoare și bombardament din hangare. Hangare rusești, ținte ucrainene. Noi vești bune pentru industria de armament, deci; după ani de adormire pandemică și economică, planeta își revenea la vechile obiceiuri. Iar vara lui 2022 nu a mai semănat cu cea din 2020 nici în cer și nici pe pămînt. În cer s-au adunat rachete, avioane, elicoptere și sateliți, iar pe pămînt au început a se tîrî toate viețuitoarele mecanizate ale războiului. Și tot vara lui 2022 a fost cea care a rîs în fața agendelor ecologiste statale alimentate cu gaz metan despre care se pare că nimeni nu a știut nici că e poluant, nici că vine la o întoarcere de robinet a Kremlinului, deși toată lumea era conștientă că Nord Stream 1 și, mai ales, 2 nu sînt curente maritime, ci conducte subacvatice. Care s-au dovedit a fi doar niște uriașe țevi de tun îndreptate spre inima Europei la cererea Europei și cu finanțarea Europei. Continuarea, în Dilema veche.
