Eveniment
De ce România plătește vaccinurile anti-COVID nefolosite iar Polonia se va bate în procese cu Pfizer
Decizia unui tribunal belgian, chiar dacă nu este definitivă, a reaprins o dezbatere complexă: cine poartă responsabilitatea pentru contractele masive de vaccinuri anti-COVID și pentru costurile uriașe generate de acestea?
Polonia este obligată să plătească aproximativ 5,6 miliarde de zloți (aproximativ 1,3 miliarde de euro) companiei Pfizer.
România are de plătit 600 de milioane de euro.
România s-a aflat în același mecanism, dar a ales un alt drum atunci când consecințele au devenit evidente.
Un contract semnat în incertitudine pandemică
Autoritățile de la Varșovia au anunțat că vor contesta decizia, subliniind că „Polonia intenționează să utilizeze toate mijloacele legale disponibile pentru a modifica această hotărâre și pentru a-și apăra interesele”, potrivit Ministerului Sănătății.
Citește și: Noi petarde PSD: Grindeanu, gata să renunțe la rotativă, PNL conduce Guvernul până în 2028, dar nu cu Bolojan
Acordul care stă la baza litigiului a fost încheiat în mai 2021, într-un moment în care pandemia domina încă toate deciziile politice și economice.
Konrad Korbiński, director general în cadrul Ministerului Sănătății, explică contextul:
„Contractul a fost semnat într-un moment în care aveam deja aproape 109 milioane de doze contractate și 30 de milioane în depozite.
Cu toate acestea, guvernul de atunci a decis să participe la o nouă comandă, de aproape 89 de milioane de doze pentru anii 2022–2024.”
Contractul a fost negociat de Comisia Europeană în numele statelor membre, ceea ce limitează responsabilitatea directă a fiecărei țări în parte.
„Totul sau nimic”: condițiile impuse de Pfizer
Fostul viceministru al sănătății, Janusz Cieszyński, susține că marja de negociere a statelor a fost practic inexistentă:
„Nu am avut nicio posibilitate să negociem condițiile, pentru că timpul era extrem de limitat, iar miza era sănătatea polonezilor.”
El descrie contractele drept un mecanism rigid:
„Acordurile cu Pfizer au fost încheiate pe principiul «totul sau nimic». Polonia ar fi putut ieși din mecanismul comun în mai 2021, dar asta ar fi însemnat să pierdem accesul rapid la vaccinuri și să riscăm să rămânem fără ele.”
O cursă globală care a împins Europa spre decizii radicale
Jurnalista Klara Klinger, redactor-șef al Rynek Zdrowia, care a urmărit îndeaproape negocierile, descrie acea perioadă ca pe o cursă contracronometru:
„A fost o competiție globală între state și companii farmaceutice.
Toată lumea încerca să își asigure cât mai rapid vaccinuri pentru populație.”
În acest context, Uniunea Europeană a ales o strategie de volum:
„Comisia Europeană a considerat că Europa trebuie să fie prima. Problema era că vorbim despre un vaccin care încă nu exista pe scară largă, iar cererea era uriașă.”
Dar această strategie a venit cu un preț:
„Pfizer a impus condiții foarte dure: comenzi mari, asumarea riscurilor financiare și lipsa unei clauze de retragere din contract”, explică Klinger.
Decizia critică: de ce nu s-a retras Polonia
Momentul decisiv a fost mai 2021, când statele aveau doar câteva zile pentru a decide dacă rămân în contract.
Klara Klinger își amintește presiunea din acea perioadă:
„Am avut doar cinci zile pentru a decide. A existat o presiune puternică din partea Comisiei Europene pentru a nu exista retrageri.
Ni s-a spus că, dacă rămânem, vom fi într-o poziție privilegiată și vom primi vaccinurile la timp.”
Singura țară care a ales să iasă din acord a fost Ungaria.
Pentru restul statelor, inclusiv Polonia, riscul de a rămâne fără vaccinuri a fost considerat prea mare.
Războiul din Ucraina și refuzul Pfizer
În 2022, odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, contextul s-a schimbat radical.
Guvernul polonez a cerut renegocierea contractului, invocând presiunea economică și umanitară.
Însă, potrivit Klarei Klinger, răspunsul Pfizer a fost previzibil:
„Pentru companie, contractul este contract. Vorbim despre costuri, venituri și obligații față de acționari. Este de înțeles că nu au acceptat această solicitare.”
O problemă generalizată în Uniunea Europeană
Un aspect esențial este că Polonia nu a fost singura țară cu surplus de vaccinuri.
„În toată Uniunea Europeană, statele au aruncat milioane de doze expirate. Dacă ar fi să vorbim despre responsabilitate, ar trebui să fie un proces colectiv”, afirmă Klinger.
Diferența majoră a fost însă de strategie: majoritatea statelor au acceptat pierderile.
Polonia a ales să conteste contractul.
Renegocierea refuzată și consecințele
Comisia Europeană a reușit ulterior să renegocieze contractul, reducând comenzile cu aproximativ 35%.
„Toate statele au acceptat această soluție, cu excepția Poloniei și României”, subliniază Klinger.
Privind retrospectiv, decizia Poloniei pare costisitoare:
„Am vrut să evităm risipa. Dar acum suntem în situația de a plăti mai mult”, explică jurnalista.
Un verdict controversat: interesul public ignorat?
Decizia tribunalului belgian a stârnit critici.
Klara Klinger spune deschis:
„Sunt surprinsă de verdict. Instanța nu a ținut cont deloc de interesul public, ci doar de cel al companiei.
Vorbim despre costuri inutile și impact asupra mediului.”
Responsabilitate împărțită și o lecție dureroasă
Analiza cazului arată că nu există un singur vinovat.
Michał Dworczyk, fost oficial guvernamental, sintetizează situația:
„Comenzile de vaccinuri s-au dovedit, în aproape toate țările, a fi excesive.”
În același timp, criticii subliniază că Polonia ar fi putut reduce pierderile dacă accepta compromisul propus de Comisia Europeană.
Asemănările între România și Polonia
Atât România, cât și Polonia au intrat în schema de achiziții coordonată de Comisia Europeană, fără control real asupra negocierilor cu Pfizer.
Ambele state au comandat volume mari de vaccinuri într-un climat de panică și incertitudine, în care riscul de a avea prea puțin era perceput ca fiind mai periculos decât riscul de a avea prea mult.
Rezultatul a fost identic: stocuri excedentare, milioane de doze neutilizate și presiune financiară generată de contracte rigide, greu de ajustat ulterior.
Supra-comandarea vaccinurilor
Și România a comandat mult mai multe doze decât a utilizat.
Motivele sunt aproape identice:
- incertitudine totală în 2020–2021
- frica de variante noi
- presiune politică și mediatică pentru „asigurarea stocurilor”
Rata scăzută de vaccinare
În privința ratei de vaccinare, România și Polonia sunt aproape „surori de situație”.
În ambele țări rata de vaccinare a fost sub media UE, au existat mesaje publice ambigue, iar curentele anti-vaccin au avut multă vizibilitate.
Asta a dus direct la problema centrală: stocuri mari + cerere mică = risipă inevitabilă
Unde diferă România de Polonia
Diferența majoră dintre abordarea României și cea a Poloniei constă atât în volumul contractat cât și în privința strategiei de apărare inițială.
Polonia este obligată să plătească aproximativ 1,3 miliarde de euro (pentru 60 de milioane de doze), în timp ce România are de plată circa 600 de milioane de euro (pentru aproximativ 28 de milioane de doze).
Polonia a fost prima țară care a anunțat oficial Pfizer și Comisia Europeană (încă din 2022) că invocă „forța majoră” și criza refugiaților din Ucraina pentru a opri plățile.
România a urmat acest trend mai târziu, refuzând recepția dozelor în 2023, dar fără a avea aceeași argumentație legată de presiunea bugetară cauzată de război.
În timp ce Polonia a încercat să creeze o coaliție de state (alături de Ungaria) care să negocieze dur cu Pfizer, România a avut o poziție mai rezervată la nivel diplomatic, așteptând mai întâi clarificări de la nivelul Comisiei Europene înainte de a intra în conflictul juridic direct.
După sentință, Polonia a fost extrem de vocală imediat după decizia din 1 aprilie, afirmând clar că va ataca sentința la Curtea de Apel din Bruxelles.
În România, reacția oficială a fost mai precaută, autoritățile concentrându-se pe dificultatea tehnică de a găsi fondurile necesare în bugetul Sănătății.
