Noua direcție a adevărului: distrugerea memoriei istorice românești

Arhivele românești au fost în postcomunism, în mai multe rânduri, în centrul unor dezbateri aprinse privind în special situația documentelor pe care le dețineau și accesul la acestea. S-a discutat mai ales despre arhivele recente, fie că era vorba de cele ale Partidului Comunist, ale Securității și ale unor ministere. După ce s-a părut că lucrurile au intrat pe un făgaș al normalității, considerat ireversibil, ultimul an ne-a arătat că în spatele zidurilor oficiale se petreceau lucruri îngrijorătoare. În 2021 și la începutul anului 2022, în structurile centrale și teritoriale ale Arhivelor Naționale, ofițerii Direcţiei Generale de Protecţie Internă (DGIPI), structura informativă a Ministerului Afacerilor Interne, au întreprins controale repetate, după sesizarea unor așa-numite „riscuri” sau „incidente” de securitate în privința documentelor din fondurile documentar-istorice. Nu era vorba de documente produse în ultimele două-trei decenii, care sunt în arhiva instituției, ci de documente din fondurile produse înainte de 1989, unele chiar înainte de Al Doilea Război Mondial. Arhiviștilor li s-a cerut să facă liste cu fondurile, dosarele și actele care conțineau documente clasificate. Iar apoi li s-a spus că toate acestea, indiferent că erau din 1930, 1950 sau 1980, indiferent că proveneau de la instituții care aveau continuatori sau nu, trebuiau să se supună prevederilor privind gestionarea informațiilor clasificate. Relația dintre arhiviști și ofițerii DGIPI s-a tensionat în multe locuri, cei din urmă uzând de statutul lor în ierarhia instituțională a MAI. Ofițerii amintiți nu au competențe legale și profesionale în gestionarea documentelor aflate în fondurile predate Arhivelor Naționale. Unii dintre ei au făcut o impresie deplorabilă în timpul discuțiilor cu arhiviștii, dovedind că pur și simplu nu înțeleg ce înseamnă o arhivă istorică, care este rostul documentelor istorice. S-a ajuns până acolo încât li s-a sugerat arhiviștilor că și volumele de documente, publicate de-a lungul anilor de istorici sau arhiviști, care conțineau asemenea piese, ar fi trebuit zăvorâte în fișetele metalice. În pofida limitelor evidente de înțelegere, oamenii în uniformă lasă impresia că ei sunt apărătorii ultimi ai intereselor statului, ceea ce deschide ușa presiunilor și abuzurilor față de arhiviști. Serviciile secrete și distrugerea documentelor clasificate La 7 iunie 2021, mai mulți arhiviști din serviciile județene Cluj, Iași și Maramureș ale Arhivelor Naționale ale României – Flora Agnes, Livia Ardelean, Ana-Maria Buciuman, Cătălin Botoșineanu, Ina Chirilă, Klara Guseth, Paula Ivan, Mihai Mîrza, Diana Mureșan, Florin Mureșan, Amalia Racolța și Marius Uglea – semnau un memoriu adresat directorului instituției. Memoriul a devenit public, fiind redat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 14/2021, p. 86-90. Arhiviștii atrăgeau atenția asupra modului în care erau gestionate documentele clasificate de instituții din subordinea MAI, controlate de DGIPI, și de instituții civile, controlate de Serviciul Român de Informații (SRI). Direcția Generală de Informații a Apărării (DGIA) a procedat identic asupra documentelor din fosta industrie care privea domeniul militar. Prin deciziile luate de aceste structuri, documentele clasificate erau distruse în mod arbitrar. Unele documente aveau termen de păstrare permanent, adică trebuiau preluate în depozitele Arhivelor Naționale ale României (ANR). Aceasta însemna încălcarea Legii 16/1996 a Arhivelor Naționale, care chiar în art. 1 prevede că documentele create în timp de instituțiile de stat, de organizațiile publice sau private, economice, sociale, culturale, militare și religioase etc. constituite Fondul Arhivistic Național al României (FAN). Documentele care intră în FAN beneficiază de o protecție specială în condițiile Legii Arhivelor. În pofida existenței acestei prevederi legale, structurile de informații amintite aveau tendința de a-i transforma pe profesioniștii din serviciile județene ale ANR în certificatori ai distrugerii documentelor clasificate. Și aceasta se făcea pe baza unui simplu proces verbal de distrugere. Serviciile secrete se ascundeau în spatele unor articole din HG 585/2002, care încălcau tocmai Legea 16/1996, atât în literă, cât și în spirit. Distrugerea documentelor clasificate a luat proporții în postcomunism. Spre exemplu, în primării, inclusiv în reședințele de județ, documentele clasificate existente în birourile de documente secrete au fost distruse sub coordonarea SRI. În structurile din subordinea MAI nu mai există documente din primul deceniu de după căderea regimului comunist, potrivit celor constatate de arhiviști. Ierarhia normelor juridice este clară în România: pe primul loc se situează Constituția și legile constituționale, urmate de legile organice, apoi de legile ordinare, pe penultima poziție situându-se ordonanțele de urgență, iar pe ultima, hotărârile de guvern. Cu toate acestea, prin ignorarea legii sau din pură ignoranță, structurile de informații au încălcat ierarhia actelor juridice și au ajuns să considere că o hotărâre de guvern (585/2002) este deasupra unei legi organice (16/1996). HG 585/2002 constituie normele de aplicare a unei legi, 182/2002. Din păcate, prevederile democratice ale legii au fost încălcate prin această hotărâre de guvern, ceea ce deschide un capitol aparte asupra precarității juridice a actelor organice emise de statul român, șubrezite chiar de normele lor de aplicare. În cazul de față, consecințele sunt catastrofale pentru memoria istorică a României. În memoriul lor, arhiviștii atrăgeau atenția asupra faptului că distrugerea, pierderea sau sustragerea documentelor de arhivă care conțineau secrete de stat se pedepseau prin prevederi cuprinse în Codul Penal. Aplicarea legislației în chestiuni privind arhivele este de competența Arhivelor Naționale, potrivit Legii 16/1996. Operațiunea de selecționare – pe înțelesul tuturor, este vorba de stabilirea valorii documentar-istorice a dosarelor, dacă acestea intră în FAN sau dacă sunt eliminate – este o operațiune care presupune întocmirea de către creator a unei lucrări de selecționare, avizarea putând fi făcută doar de structurile centrale sau teritoriale ale ANR. Ce intră sau nu în FAN decid doar Arhivele Naționale, conform Legii Arhivelor. În afară de acest memoriu colectiv, au existat și poziții publice individuale ale unora dintre semnatari. Mă limitez la a le menționa pe cele ale lui Cătălin Botoșineanu, arhivist cu o experiență de aproape un deceniu și jumătate la Arhivele Naționale Iași. Amintesc aici două texte ale domnului Botoșineanu, legate de problematica în discuție, publicate în registru savant, pentru corpul profesional: Între nevoia de memorie a comunităților locale și buna administrație a instituțiilor publice. Folosirea documentelor și rolul Arhivelor Naționale ale României, în „Archiva Moldaviae”, vol. XII/2020, p. 321-339; O himeră și un abuz legislativ. Documente clasificate în cadrul Fondului Arhivistic Național, în „Archiva Moldaviae”, vol. XIII/2021, p. 239-254. Problema documentelor distruse sau în pericol de a fi distruse prin eludarea Legii Arhivelor și suprainterpretarea unei hotărâri de guvern a fost prezentată publicului de dl Botoșineanu în media, în forme accesibile și prescurtate. Unele ziare sau platforme online au acordat atenția cuvenită subiectului, realizând interviuri cu arhivistul ieșean sau preluând și amplificând informația. Domnul Botoșineanu a reluat și sistematizat problemele În căutarea unui trecut, dar nu a celui oficial. Documentele clasificate și memoria recentă în România post-decembristă, articol publicat pe platforma Contributors, 16 mai 2022. Textul a fost primit cu mare interes, dovadă că situația arhivelor și accesul la trecutul recent au un public mai extins decât restrânsele și specializatele comunități profesionale ale arhiviștilor și istoricilor. Reacțiile față de problemele ridicate în special în acest text nu au întârziat să apară, venind și dinspre arhiviști, și dinspre cei în general interesați de studiile istorice. Au existat și reacții din partea unora dintre serviciile secrete amintite fie în memoriul comun, fie în textele de autor. Ca întotdeauna când activitatea le este pusă sub lupa publică, SRI și DGIPI au respins acuzațiile arhiviștilor ca „nefondate”. Alții pot greși, serviciile secrete, niciodată. Reîntoarcerea în timp: limitarea accesului la unele documente deținute de ANR Instituția Arhivelor Naționale nu a reacționat public față de niciunul din textele amintite. Ministerul Afacerilor Interne a căutat să se informeze, discutând cu unii arhiviști, dar se pare că efectele raportului de control al DGIPI nu pot fi oprite prin simple convocări ministeriale. DGIPI impune ministrului punctul său de vedere și ignoră orice dialog cu ANR, intermediat ministerial sau nu. Ministrul Lucian Bode rămâne în cele din urmă doar un om informat. Deciziile se iau ignorându-l. Joi, 26 mai 2022, Arhivele Naționale ale României au afișat pe site-ul propriu o înștiințare pentru public. S-a invocat „necesitatea verificării prealabile a conținutului unităților arhivistice solicitate la sala de studiu, în vederea asigurării respectării măsurilor cu privire la protecția informațiilor clasificate”, cercetătorii fiind avertizați asupra posibilității apariției unor întârzieri în onorarea comenzilor sau chiar ca unele dosare să nu poate fi date în cercetare. Totodată, s-a amintit că se are în vedere „realizarea unei evidențe care să permită cunoașterea anticipată a cuprinsului” dosarelor. Putem înțelelege orice din această formulare. Și nu este dificil să ne imaginăm că în spatele acestei decizii stă o dispoziție de la DGIPI, făcută fie în scris, fie verbal, eventual camuflată într-o „dispoziție superioară”. În orice caz, este un fel de victorie a serviciilor secrete militarizate asupra unei instituții civile, care în timpul stalinismului, pe model explicit sovietic, a fost plasată sub tutela Ministerului de Interne. Și unde Arhivele Naționale au rămas până astăzi, deși au existat încercări de autonomizare în peisajul instituțional al României. Reținem că Arhivele Naționale pregătesc o operațiune de verificare a dosarelor care se pot da la cercetare și a celor care rămân ferecate în depozite. Aceasta nu poate decât să provoace nedumerirea, îngrijorarea și iritarea cercetătorilor, în special a celor care se ocupă de istoria ultimului secol. Însă mai ales trebuie să înțelegem că multe documente care anterior puteau fi consultate fără restricții în sălile de studiu ale Arhivelor Naționale, de la Baia Mare la București și de la Timișoara la Iași, cel mai probabil nu vor mai putea fi cercetate de acum încolo. Eventual aceasta se va întâmpla după ce creatorii care au predat aceste documente către ANR le vor declasifica. Rămâne un mister, spre exemplu, cine va declasifica documentele create de Partidul Comunist, devenit istorie în decembrie 1989. Poate face asta unul dintre partidele care descinde din fosta formațiune politică totalitără. Lupta pentru deschiderea arhivelor din România Influența serviciilor secrete în privința gestionării arhivelor istorice a fost întotdeauna disproporționată. În timpul comunismului mai nimic nu putea fi cercetat la Arhivele Statului fără acceptul Securității, adesea cu binecuvântarea acestei instituții. Cine spune altceva minte sau în cel mai bun caz nu a priceput cum funcționa statul totalitar. De-a lungul anilor 1990-2000, o adevărată luptă pentru accesul la arhive a fost purtată între aripile reformatoare ale unor partide și societatea civilă pe de o parte, unde s-au regăsit inclusiv unii istorici, și ramurile ultraconservatoare ale partidelor descinse din PCR și instituțiile deținătoare ale documentelor produse pe teritoriul României în diferite perioade istorice, de cealaltă parte. Interese pentru a bloca accesul la documentele trecutului recent aveau diverse structuri – ministere, servicii secrete, armată, justiție etc. –, care de regulă erau urmașii instituționali ai creatorilor. Că deschiderea arhivelor românești a fost un proces lung și extrem de dificil o știu mulți dintre contemporani. A fost cazul cu Arhivele Statului, care și-au schimbat titulatura în 1996, devenind Arhivele Naționale, dar și-au schimbat extrem de greu procedurile și cultura instituțională. A fost cazul cu Arhivele Securității, preluate de Serviciul Român de Informații și de Serviciul de Informații Externe, care le-au predat cu dificultate – și nici până astăzi integral – la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. (CNSAS) A fost vorba de Arhivele Militare Române, care funcționează ca o unitate militară în structura Ministerului Apărării Naționale, cu toate implicațiile care decurg de aici. Pași importanți în direcția deschiderii arhivelor au fost înființarea unor instituții menite a gestiona imensa cantitate de documente produse de poliția politică în timpul comunismului (cazul CNSAS) sau pentru investigarea trecutului totalitar (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, astăzi IICCMER), precum și constituirea comisiilor prezidențiale pentru cercetarea unor perioade traumatice din istoria țării (Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România/CISHR sau Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România/CPADCR). Accesul extins, așa cum îl știe generația tânără de istorici și de arhiviști, datează de doar 15 ani. Deschiderea reală a Arhivelor Naționale, accesul liber la documente, eliminarea discriminării între cercetători au fost posibile în special în urma constituirii IICCR și a activității CPADCR. Schimbarea a fost pusă în practică, nu fără piedici vizibile sau ascunse, uneori extrem de dure, venite dinspre cercuri politice și instituționale. Am fost direct și la vârf implicat în aceste schimbări, în anii 2007-2012. Fără ocolișuri, afirm că a fost vorba de un act de voință, fundamentat pe valori liberale și democratice, în pofida unui ethos instituțional mai degrabă indiferent sau chiar ostil. După cum știu prea bine oamenii liberi, ai atât de multă libertate câtă vrei să-ți iei și ești dispus să aperi. Înainte de 2007, legea 16/1996 era deseori invocată instituțional pentru interzicerea accesului la anumite fonduri arhivistice istorice, pentru șicanarea unor cercetători, în spate fiind considerente extralegale, legate îndeosebi de cetățenie, etnie, apartenență instituțională, teme de cercetare etc. Aceasta în timp ce în paralel funcționa o „cooperativă” a privilegiaților, formată din istorici sau publiciști apropiați de fostele administrații ale Arhivelor Naționale și/sau de serviciile secrete. Începând din 2007, legea 16 nu a mai fost un obstacol în calea accesului. Iar tratamentul egal al cercetătorilor a devenit o regulă. România devenise parte a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, astfel încât apelul la practicile europene a putut fi invocat pentru susținerea deschiderii arhivelor. Recomandarea nr. R (2000) 13 a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre ale UE prevede în mod cât se poate de clar, iar asta știu – sau ar trebui să știe – arhiviștii, că documentele care au fost date în cercetare unei persoane nu pot fi refuzate altora. Această recomandare a fost des invocată în 2007 și în anii următori, când Arhivele Naționale se deschideau în pofida atitudinii ostile de la suprafață și din subterană. Deriva autoritară și restrângerea liberului acces la documente Ce s-a schimbat între timp? Ce e diferit în 2022 față de 2007? În primul rând, nu pare să mai existe o voință puternică și capabilă să se opună asaltului declanșat de serviciile secrete pentru limitarea accesului la documentele istorice, chiar cu prețul unei confruntări cu structuri abuzive și cu evidente reminiscențe autoritare. În al doilea rând, ofensiva dinspre subterană profită de noul context politic intern și geopolitic. Politicieni mediocri, cu educație precară, cu valori fluide, interesați de propria ascensiune și de păstrarea puterii, acceptă orice le spun birocrații camuflați, care ocolesc legea și nu răspund în fața nimănui. Pretenția serviciilor secrete de a controla administrarea documentelor istorice este ilegală, antidemocratică și absurdă. Faptul că angajați ai DGIPI le dictează arhiviștilor, fără nicio reținere, cum să administreze documentele istorice, ce să dea în cercetare și ce nu, ei bine, toate acestea au consecințe distructive asupra funcționării unei instituții unice, Arhivele Naționale ale României, și asupra corpului profesional al arhiviștilor. Poate următorul pas va fi ca aceiași angajați fără chip public să dispună istoricilor ce pot să cerceteze și ce nu, eventual cum să scrie despre trecut. Chiar dacă se ascund în spatele unor acte normative, serviciile secrete nu au dreptul legal de a dispune în privința modului în care sunt gestionate documentele istorice aflate în depozitele ANR sau în depozitele altor instituții creatoare sau deținătoare, indiferent că au fost produse în 1939 sau 1989. Dispunerea unor măsuri restrictive de acces, ignorând și legea, și autoritatea dată de lege arhiviștilor, la fel ca distrugerea documentelor clasificate, în condiții de clandestinitate, înseamnă demantelarea unei părți a memoriei istorice românești. Este periculos că reprezentanții unor instituții românești se comportă de parcă ne-am fi reîntors în timp. Pentru cine a uitat, suntem în 2022, nu în 1955. Iar România este stat membru al Uniunii Europene și al NATO, nu mai este nici în „lagărul comunist”, nici în Tratatul de la Varșovia. Atotputernicia structurilor de forță este o realitate în Rusia lui Putin sau în Belarusul lui Lukașenko. În aceste regimuri iliberale s-a decis, de-a lungul ultimelor decenii, ca accesul la arhive să fie restricționat, ca istoria să fie scrisă potrivit dispozițiilor oficiale, prin ucaz, conform „adevărului” unic care iese din palatele și din buncărele puterii. Aceștia au fost pași esențiali pentru reimpunerea unui control al structurilor ieșite din fosta poliție politică sovietică asupra societății. Noua direcție a produs efecte devastatoare. Oare să fie acesta un model și pentru unii angajați din instituțiile statului român? Deriva autoritaristă devine îngrijorătoare și în România. Militarizarea instituțiilor, pe față sau camuflat, sub pretextul apărării în fața unor pericole reale sau imaginare, este cea mai proastă decizie pentru o societate, în speță pentru cea românească. Distrugerea unor tipuri de documente sau limitarea accesului istoricilor la altele este o expresie a acestei derive. Cedarea către serviciile secrete a dreptului de a dispune corpului profesional al arhiviștilor, de a le indica acestora ce și cum să facă reprezintă o dovadă a „statului eșuat”, ca să apelez la o formulă a președintelui Klaus Iohannis. Retragerea din cercetare a unor documente istorice, cu marcaje de clasificare, care până acum câteva zile puteau fi consultate liber în sălile de studiu ale ANR, reprezintă o dovadă a „statului eșuat”. Societatea democratică și dreptul la memoria istorică Cui îi este frică de trecut? Cui folosește resecretizarea documentelor care au fost în circuitul public în ultimii 15 ani? Accesul liber la arhive este esențial pentru o societate democratică. Și nu trebuie afectat de interese și jocuri politice sau birocratice. Fără acces liber la urmele trecutului, la arhive, la documentele istorice, fundamentele unei societăți democratice se fragilizează. Vrem să punem iarăși sub lacăt documentele care privesc dictaturile României? Vrem reînființarea Biroului Documente Secrete, așa cum a existat în Arhivele Statului și în alte instituții până la începutul anilor 1990? Vrem să nu se știe ce s-a întâmplat cu această țară sub Carol al II-lea, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu? Vrem să nu se știe ce au făcut liderii autoritari, indiferent că a fost vobra de capete încoronate, generali sau mareșali, șefi ai partidelor extremiste, de la Legiunea Arhanghelul Mihail la Partidul Comunist Român? Vrem ca instituțiile statului român – în întrupările sale represive, criminale chiar – să nu mai fie cunoscute? Vrem să limităm accesul la documentele privind masacrele de la Iași sau Odesa, din 1941? Sau represiunea împotriva țăranilor care se opuneau colectivizării forțate, în 1949-1962? Sau aruncarea în închisori, fără proces, și execuțiile sumare ale „dușmanilor poporului”? Sau politicile de natalitate forțată din anii 1966-1989? Sau cele privind distrugerea centrelor unor orașe sau a unor sate? Sau dosarele nomenclaturii comuniste? Vrem să se piardă sau să devină inaccesibile documentele care privesc ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989? Vrem să albim – prin uitare – fascismul și comunismul românesc? Ne dorim o societate fără memorie? Ne dorim o țară în care serviciile secrete să ne spună cum să cercetăm trecutul, cum să scriem, ce putem spune și ce nu? Istoria o fac oamenii și o scriu tot ei. Iar documentele – alături de alte surse – sunt esențiale pentru cunoașterea trecutului, pentru reconstituirea veridică a acestuia. Dacă unele documente importante sunt distruse din ignoranță sau cu rea intenție, dacă accesul la altele este interzis, deși ieri a fost permis, atunci cercetarea istorică va fi grav afectată. Cetățenii au dreptul la memoria comunitară, fie că este vorba de cea a microcomunităților sau de cea a corpului politic, a statului, care se impune prin dezbatere, prin dialog, prin confruntarea unor puncte de vedere diferite, concurențiale. Și prin acces liber la documentele istorice. Privarea comunităților de propria memorie istorică, a bazelor scrise ale acesteia, reprezintă o măsură antidemocratică. O societate în care cuvântul ultim în materie de arhive istorice îl au serviciile secrete, indiferent de motivele invocate, este într-un evident derapaj. Abuzurile puterii politice, ale serviciilor secrete și ale instituțiilor care ar trebui să apere interesul public sunt inacceptabile într-o societate democratică. _____________________________________ Dorin Dobrincu este invitat al rubricii de opinii. Dorin Dobrincu este istoric și fost director al Arhivelor Naționale. Textul de mai sus a fost postat inițial pe contul de Facebook al autorului.