Un rezident s-a sinucis, altul este șofer de Uber, un pediatru oncolog lucrează în construcții: Republica UMF explicată de un medic
Medicul Ciprian Maxim scrie, pe Facebook, că sinuciderea, ieri, a unui rezident de la Spitalul Universitar de Urgență București și informația că un specialist în oncologie și hematologie pediatrică lucrează în construcții sunt „două capete ale aceluiași mecanism”. Citește și: Cine este clientul UDMR din CCR care s-a aliat cu judecătorii PSD și l-a lovit pe Dominic Fritz: a predat la SRI și la institutul PSD, plătit „Universitățile produc medici, spitalele nu produc posturi, iar după examenul de specialist ușa nu se deschide. Nu ești respins. Pur și simplu nu intri în calcul”, explică Maxim. „Ceea ce poate fi spus fără speculație este că moartea lui se produce în același mediu pe care rezidenții îl descriu de ani de zile: epuizare, ierarhie care umilește, incertitudine, sentimentul că oricum nu poți schimba nimic”, explică el. „Trei-patru mii de oameni intrați anual în rezidențiat, un sistem care nu poate absorbi decât în jur de 1.500” „De la Floreasca la Universitar, de la Uber la șantier. Republica UMF nu s-a oprit Astăzi, 19 august, sistemul a livrat, în aceeași zi, două versiuni ale aceleiași verdict. Un medic rezident de 28 de ani a murit la Spitalul Universitar de Urgență București, după un act suicidar confirmat de spital. În același interval, țara a aflat că Mihai Grigoraș, specialist în oncologie și hematologie pediatrică, lucrează de aproape un an ca muncitor necalificat în construcții, la Tulcea, pentru că diploma lui nu se potrivește cu organigrama unui spital care nu are compartiment de oncologie pediatrică, iar titlul nu este recunoscut ca Pediatrie. Unul nu a mai ajuns la capătul formării. Celălalt a ajuns, a luat examenul, a primit o specialitate pe care Ministerul o declară deficitară, dar a fost lăsat în afara sistemului. Nu sunt două știri. Sunt două capete ale aceluiași mecanism. Pe 9 martie am scris despre un tânăr medic specialist în chirurgie toracică care conducea Uber la patru dimineața, în drum spre aeroport. Șase ani de facultate, șase de rezidențiat, mâini învățate să țină un bisturiu, nu un volan. Rămânea în țară pentru că mama lui făcea chimioterapie aici. Atunci am numit lucrul ăsta Republica UMF: universitățile produc medici, spitalele nu produc posturi, iar după examenul de specialist ușa nu se deschide. Nu ești respins. Pur și simplu nu intri în calcul. Pe 7 iunie, după moartea rezidentului de la Floreasca — Alexandru Neacșu, 32 de ani, soție, doi copii mici, aproape specialist, aproape angajat la Giurgiu — am scris că presiunea nu începe după diplomă. Începe în rezidențiat: gărzi lungi neplătite, abuzuri, teamă, umilință publică, neajutorare învățată. Lista medicilor morți în gardă sau imediat după nu era o statistică abstractă. Era un semnal pe care sistemul l-a tratat, din nou, ca pe o știre de o zi. Între martie și iunie, seria a documentat restul arhitecturii: concursuri în care regulile nu mai convin decât celor adaptați la rețea; spitale publice transformate în fiefuri academice; cumetrii care urcă pe scara universitară în timp ce rezidenții așteaptă un post; un rezident mutat pentru că „punea prea multe întrebări”; o rezidentă mamă, cu doi copii și mama bolnavă de cancer, deblocată la transfer abia după ce cazul a devenit public. Premierul a recunoscut, încă din decembrie, decalajul: trei-patru mii de oameni intrați anual în rezidențiat, un sistem care nu poate absorbi decât în jur de 1.500. Diagnosticul a fost spus. Tratamentul, nu. Astăzi se vede de ce. Cazul de la Universitar este etapa din timpul formării. Medicul era în stagiu. Circumstanțele sunt la autorități. Din respect pentru familie, detaliile personale nu trebuie transformate în spectacol. Ceea ce poate fi spus fără speculație este că moartea lui se produce în același mediu pe care rezidenții îl descriu de ani de zile: epuizare, ierarhie care umilește, incertitudine, sentimentul că oricum nu poți schimba nimic. Două luni după Floreasca, sistemul nu a scurtat gărzile în mod real, nu a creat mecanisme de sesizare care să nu se întoarcă împotriva celui care vorbește și nu a oferit o perspectivă de post care să facă rezistența să aibă sens. Cazul de la Tulcea este etapa de după diplomă. Grigoraș nu este „fără drept de liberă practică”. Are o specialitate recunoscută, cu examen, comisie și servicii decontate. Curriculumul lui include trei ani de trunchi pediatric și o examinare teoretică, clinică și practică în Pediatrie. Ministerul a introdus specialitatea în 2016, a pus-o în 2025 pe lista deficitare și a scos, în noiembrie, doar 18 locuri în toată țara. Apoi același minister lasă o contradicție în actele administrative: absolventul ar putea acorda „îngrijiri pediatrice”, dar nu ar avea competența de a practica Pediatria generală. Medicul format pentru această realitate stă pe un șantier. Aici se închide cercul Republicii UMF. Statul decide câte locuri scoate la facultate. Statul decide câte locuri scoate la rezidențiat. Statul scrie curriculumul, pune temele de examen, declară specialitatea deficitară și aprobă organigramele spitalelor. Când cele patru nu se întâlnesc, vina cade pe medicul tânăr: de ce nu se duce în provincie, de ce nu așteaptă, de ce nu tace, de ce nu îndură. Nu se pune întrebarea inversă: de ce un sistem care pretinde deficit produce oameni pe care apoi nu îi poate folosi. Nu e vorba să-l transformăm automat pe Grigoraș în pediatru generalist și nici să forțăm Tulcea să deschidă un compartiment indiferent de numărul de cazuri. Este vorba ca Ministerul să spună, până la fișa postului și până la gardă, ce poate face un specialist pe care el însuși l-a format și l-a examinat. Este vorba ca posturile să urmeze, măcar în parte, numărul de oameni scoși pe bandă. Este vorba ca rezidențiatul să nu mai fie un exercițiu de supraviețuire ierarhică. În martie, povestea reală începea într-un Uber, la ora patru. În iunie, într-o toaletă de spital, în timpul gărzii. Astăzi începe din nou la etajul unui pavilion universitar și, în același timp, pe un șantier din Tulcea. Același stat care vorbește despre lipsa medicilor își lasă specialiștii în construcții și își lasă rezidenții fără o ieșire care să nu fie fie emigrarea, fie tăcerea, fie gestul extrem. Republica UMF nu este o figură de stil. Este un regim de producție: diploma se eliberează, locul de muncă nu. Până când Ministerul nu spune ce drepturi profesionale dobândește, concret, medicul pe care îl formează și unde poate lucra cu ele, vom continua să îngropăm oameni și să reciclam știri. Tragediile nu se opresc de la sine. Se opresc când sistemul recunoaște că generația care trebuie să țină sănătatea publică mâine merită mai mult decât supraviețuire — și mai mult decât un volan, un ciocan sau o condoleanță instituțională”, a scris Maxim. „Un paradox as vrea sa subliniz: in timp ce rezidentii fac cate 15 garzi, sefii de sectie fac 1 garda.. poate. De ce se permite unui sef de sectie sau unui medic primar, sau unui medic cu grad universitar sa faca 1 garda?? De cand decide sistemul sau isi acorda privilegii medicii cu experienta sub forma executarii a cat mai putine garzi? Cine le da dreptul asta? Cu cat esti mai experimentat, muncesti mai putin?”, comentează Peniu Sanda, la postarea sa. „Sunt în aceeași situație- specialist în pneumologie pediatrică, am vrut să mă angajez însă Ministerul mi-a explicat frumos ca nu valorez mai mult decât un medic rezident pediatru de an IV. Nu inteleg de ce au fost create aceste specialități”, relatează Diana Dediu.
