Cum relatează Ciucă bătălia de la Nasiriyah
Cum relatează președintele PNL, Nicolae Ciucă, bătălia de la Nasiriyah în cartea sa, „În slujba țării”: „Se auzeau exploziile grenadelor, moartea alegea la întâmplare”. Citește și: Eurostat: România, una din cele mai slabe creșteri ale PIB din UE și una din cele mai dure prăbușiri ale serviciilor Cartea a fost postată on-line, pe site-ul www.nicolaeciuca.ro unde există și posibilitatea de a face donații către Asociația Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități. Cum relatează Ciucă bătălia de la Nasiriyah „Bătălia de la Nasiriyah, din primăvara anului 2003, a fost una dintre încleștările însemnate dintre militarii coaliției și milițiile irakiene. După trei luni de la sosirea noastră în Irak, conflictul a luat o nouă turnură odată cu implicarea milițiilor militanților religioși conduse de clericul șiit Muqtada al-Sadr. În zona de responsabilitate, în compunerea Brigăzii Multinaționale Italiene, militarii români executau misiuni de stabilitate și sprijin pentru populație (...) Milițiile șiite ocupaseră obiective importante din orașul Nasiriyah și anumite căi de comunicații, ceea ce făcea dificilă deplasarea trupelor coaliției și risca, prin blocarea punctelor de trecere peste râul Eufrat, să izoleze comunități întregi. Podurile de pe Eufrat erau intens circulate. Grupuri întregi de refugiați veneau din zone de conflict intens, cum erau Bagdad, Fallujah, Tikrit sau Mosul. Aceste puncte de trecere erau importante și pentru noi, căci erau zonele tactice cele mai importante. Tocmai pentru instalarea unor puncte de verificare și control pe unul dintre podurile de pe Eufrat am primit ordinul de a interveni, deplasându-ne din tabăra de dislocare White Horse (Calul alb) apropiată de aeroportul Tallil din sudul localității Nasiriyah”, prezintă el contextul confruntării. În continuare, fostul militar relatează cât de mare era contingentul românesc implicat - zece transportoare - și cum a decurs situația. „Am intrat în prima ambuscadă” „Am plecat spre zona noastră de responsabilitate puțin înainte de miezul nopții. Se auzeau împușcături răzlețe, ceea ce ne avertiza că era posibil să avem incidente pe traseu. Lucrurile s-au precipitat însă mai repede decât ne așteptam. Chiar la periferia Nasiriyei, în momentul în care am virat spre obiectivul nostru de pe râul Eufrat, am intrat în prima ambuscadă. Se trăgea asupra noastră cu vestitele AKM-uri, dar și cu aruncătoare de grenade antitanc portabile AG-7. Nimeni nu a stat să numere, dar cred că au fost cam treizeci de asemenea grenade lansate asupra noastră. Senzația pe care o încerci, mai ales pe timp de noapte, în fața unor asemenea arme, este stranie. Spre deosebire de artileria grea, în care lansarea obuzelor, când distanța nu e îndeajuns de mare, se poate auzi, lansarea grenadelor antitanc nu este perceptibilă. Nu aveam cum să ne ferim, căci patrula noastră era alcătuită din 10 transportoare blindate. Transportoarele nu au o capacitate rapidă de manevră, de altfel nici n-am fi avut încotro s-o luăm pentru a ne feri de un inamic ascuns în spatele întunericului. Se auzeau exploziile grenadelor, în clipa în care atingeau țintele sau solul, moartea alegea la întâmplare (...) Singura modalitate de a diminua pericolul era de a reacționa cu foc, la rândul nostru. Dacă în Afganistan a fost pentru prima oară, după cel de-Al Doilea Război Mondial, când Armata Română a fost angajată într-un conflict armat, la Nasiriyah, iată, după aproape șaizeci de ani, a fost pentru prima oară după conflagrația mondială, când militari ai Armatei Române au reacționat cu foc de o asemenea intensitate. Prioritatea noastră, în acel moment, era să tăiem elanul atacatorilor și să protejăm unul dintre transportoarele noastre, care fusese lovit și se deplasa cu mare greutate. Am asigurat, astfel, ieșirea din tirul inamicului, am avut de înfruntat o nouă ambuscadă și, în cele din urmă, am reușit să ajungem la destinație. Am coborât din mașinile de luptă, înăuntru au rămas doar mecanicii conductori și trăgătorii la mitralierele de pe transportor, pentru foc de acoperire. Lupta nu se mai dădea cu arme grele, trebuia acum să anihilăm inamicul cucerind teritoriul metru cu metru, pas cu pas. Până în zori am identificat toate locurile din care s-a tras, am preluat armele și echipamentele inamicului care efectiv fugise și ne-am asigurat că milițiile nu mai sunt un pericol iminent. Obiectivul de a asigura apărarea podului și fluidizarea deplasării populației fusese atins. A doua zi ne-a controlat comandantul diviziei, a vrut să știe chiar din gura noastră cum a fost, ne-a mulțumit și ne-a urat succes pe mai departe. Atât, fără efuziuni și vorbe mari”, relatează Ciucă.
