Eveniment
Experiențele prin spitale ale unei profesoare
Experiențele prin spitale ale unei profesoare de franceză de la un liceu din București: urletele medicului de gardă, trezit din somn; scuze fiindcă mama ei n-a murit când i se prezisese sau un rezident „sictirit” a cărui diagnostic era să ducă la pierderea ochiului.
Citește și: Caz la indigo, în Botoșani: gravidă disperată, cu dureri cumplite, apeluri zadarnice către medici. Mama și copilul au supraviețuit, dar fetița era să moară la naștere și a rămas cu afecțiuni serioase
Profesoara Alexandra Chirea, care a absolvit Antropologie culurală la Universitatea București, în 2010, și predă la liceul Gheorghe Șincai, a relatat, pe Facebook, situațiile prin care a trecut, fie ea personal, fie mama ei. „Ai noroc sau nu ai noroc. Așa trăim în România. La ruletă rusească”, este una din concluziile profesoarei.
Alexnadra Chirea și elevii ei Foto: Facebook
Foto: Facebook Alexandra Chirea
Chirea spune că, în ultimii ani, s-a dus doar la camera de gardă de la Spitalul Floreasca, unde nu a avut „nici o experiență total negativă” și nu i s-a cerut șpagă.
Experiențele prin spitale ale unei profesoare
Însă ea relatează multe alte întâmplări cu medici, în camere de gardă:
„Am în spate un bagaj de urlete de la camera de garda a spitalului universitar pentru că am îndrăznit să trezesc doctorul din somnul dulce al gărzii”
„Mărturia unui doctor rezident de la Colțea care mi-a zis că dacă îl trezește pe doctorul de garda viață lui va fi un calvar”
„Refuzul asistentei de la triaj de la Sf. Ioan să îmi facă fișa, decizând singură, de la sine putere, să-mi dau cu Voltaren pe piciorul umflat și să mai aștept 7 zile (am scos telefonul și am înregistrat-o, așa că s-a rezolvat problema rapid)”
„Cireașa de pe tort, aia care a umplut paharul, a fost la camera de garda de la spitalul de oftalmologie, în 2020, atunci când mi-am pierdut vederea la ochiul stâng în urmă unei boli autoimune. Am ajuns la camera de garda și un rezident sictirit (primul, eu am dat numai de super rezidenți până atunci în orice spital) mi-a zis că e nervul afectat și că să fac un RMN la cap, să mă duc la neurolog, poate fi o tumoră, o boală o autoimună, hai, pă, la revedere. Ce m-a salvat atunci și m-a ajutat să îmi recuperez vederea a fost nu doar ipohondria mea inerentă (având și ea cauze într-un cancer descoperit prea târziu al mamei mele, căreia i se recomandase spitalul de nebuni, că, susțineau medicii grăbiți, la căput e problema), dar și spiritul meu de scandalagioaica care se activează în față nedreptății și pe care, oricât mi-aș dori, nu îl pot ține în frâu. Așa că nu am plecat de acolo până când rezidentul nu a chemat medicul ăla adevărat care era de garda. Asta a făcut diferența dintre a îmi recupera total vederea și a o pierde total/parțial”
„Acum 5 ani, la spitalul Bagdasar, fiind la mâna unui doctor de acolo pentru mama mea, a trebuit să îmi cer scuze că mama nu a murit în 3 luni, așa cum a prezis el, și am îndrăznit să mă duc în Franța, unde, se știe, folosesc substanță puțînă și proastă de contrast și actul medical e sub orice critică. Pentru că aveam nevoie de el, am scrâsnit din dinți și am zis că dacă dorește să îmi cer scuze că nu am lăsat-o pe mama să moară, atunci îmi cer scuze, numai să se uite pe nenorocitul ăla de RMN să îmi spună dacă a mai apărut o metastaza pe care o poate el rezolva (era singurul care putea face asta in București)”.
Citește și: Spitalul Găești: un medic a consultat 26 de pacienți în trei ani. În februarie, managerul spitalului din Oradea spunea că cel puțin 10% din medicii spitalului puteau fi concediați
Ea spune că nu a dat niciodată șpagă în spitalele de stat și încheie cu umor: „Oricât de rău îmi e când mă duc la spital, io mă îmbrac bine și îmi iau balerinii Musette, prieteni, știu sigur că asta mă poate salva, în funcție de ce medic e de garda. Poate am noroc. Sau poate nu”.
