Rețeta TikTok a lui Călin Georgescu, inventată acum 100 de ani
Acum o sută de ani, comunicarea publică și propaganda politică, așa cum erau cunoscute în epocă, au fost asasinate cu lovituri precise, tranșate clinic și reasamblate într-un monstru frankensteinian care urma să devină din ce în ce mai rafinat și mai eficient în următorul secol. Doar că atunci nimeni nu știa asta. Nici măcar „spin doctor”-ii de lîngă masa de disecție. Efectul, chiar pe termen scurt, a fost devastator, echivalentul apariției unui grup de extratereștri cu tehnologie interstelară în mijlocul unui sat liniștit, populat de țărani ocupați integral cu munci agrozootehnice prestate cu instrumente din epoca bronzului. Se întîmpla într-o țară europeană ieșită, ca toate țările europene ale vremii, din marele război. Un mic partid, decis să se cațere pe milioanele de cadavre ale primei conflagrații mondiale, avea nevoie să-și transmită mesajele mult mai eficient decît competitorii politici. Aparent banal, primul instrument pus la lucru a fost cuvîntul. Discursul. Dar nu orice fel de discurs, ci unul vorbit, strigat, lătrat, furios. Și nu oricum, ci în public. Atît de important era ca discursul oral avîntat (în contradicție totală cu mesajele terne și monotone, radiofonice, ale timpului) să ajungă la mulțimi mari încît, pentru prima oară în comunicarea politică, a apărut megafonul. Cînd cuvîntul era scris, formularea era concisă, lua forma sloganului. „Propaganda, ca să fie eficientă, trebuie să se limiteze la doar cîteva mesaje care să fie folosite ca sloganuri”, teoretiza liderul micului partid într-o carte care dezvolta ideile sale politice. Dar nu era suficient pentru a convinge mase mari. Și așa au apărut sloganurile pe care azi le-am numi „targetate”: afișe care conțineau imagini și text care se adresau, adaptat, anumitor categorii sociale. Remarcabil, liderii partidului în cauză au înțeles că trebuie să „sondeze” electoratul, o premieră a campaniilor electorale în anii ’20. Astfel, mici „studii de piață” informale au arătat care sînt așteptările votanților. Concluziile acestor rapoarte au dus la crearea unor afișe adaptate pentru clasa muncitoare („muncă și pîine”), pentru femei (care tocmai primiseră dreptul de a vota), pentru orbi (a apărut inclusiv o ediție în Braille a cărții liderului de partid), pentru studenți (care erau îndemnați ei înșiși să devină propagandiști de partid), pentru fermieri (ilustrați ca aruncînd cu furca „gunoiul” – politicieni ai Puterii și partidelor concurente). Un alt instrument puternic de propagandă a fost imaginea liderului de partid. Președintele formațiunii politice apărea în ziarul partidului, în producții radio și cinematografice, dar și pe afișe. Unde era înfățișat întocmai vedetelor de cinema ale epocii: prim-plan, țintind direct în ochii privitorilor, fond negru. Aceste afișe aveau un impact instantaneu, fixînd imaginea principalului politician al partidului în memoria colectivă, inclusiv pentru că erau în contrast evident cu afișele altor politicieni. Care, prin comparație, păreau împăiați, în cel mai bun caz. Peste toate acestea (și la propriu, și la figurat), o premieră absolută pentru o campanie electorală: liderul de partid a folosit zboruri cu avionul pentru a se deplasa rapid dintr-un oraș în altul. Rezultatul, uluitor: politicianul a ținut discursuri la 200 de manifestații și a strîns un auditoriu de peste zece milioane de alegători. S-a creat, astfel, iluzia ubicuității: politicianul de opoziție era atît de puternic și de capabil încît era peste tot și deasupra tuturor. Continuarea, aici.
