Ștefan cel Mare, "cosmetizat" de Ceaușescu
Ștefan cel Mare, "cosmetizat" de Ceaușescu. Domnitorul nu era chiar un iubitor de pace și de vecini, luptându-se cu toți. Nu a luptat doar cu turcii, ci și cu muntenii, ungurii și polonezii. A fost aproape la fel de sângeros ca Vlad Țepeș. Citește și: Vlad Țepeș, un domnitor nesemnificativ și foarte crud, transformat de Ceaușescu în erou pentru propaganda comunistă. Cum a ajuns idolul multor români A fost aliat cu turcii și a pierdut bătălii importante. Multe dintre mănăstirile despre care s-a spus că le-a ctitorit, precum Putna, au fost doar reabilitate. La sfârșitul vieții, și-a sfătuit urmașii să aibă mai multă încredere în turci, decât în creștini. Ștefan cel Mare, "cosmetizat" de Ceaușescu În comunism, manualele școlare îl descriau pe Ștefan cel Mare în termenii propagandei de partid. Un "conducător strălucit" care voia să "ridice țara pe culmile cele mai înalte ale gloriei". Portretul lui Ștefan-Vodă era construit, în lecțiile de istorie, în conformitate cu cultul lui Ceaușescu: domnitorul îndemna oamenii să muncească pentru binele țării, mai presus de propriile nevoi. Voievodul îndemna țăranii să cultive mai multe grâne și să crească vite, pentru țară. Și bineînțeles, țăranii îl iubeau și îi erau devotați. Potrivit propagandei comuniste, oștirile erau compuse atât din boierii credincioși lui Vodă, cât și din țăranii liberi și târgoveți. Pe toți, voievodul îi înzestra cu arme de bună calitate. Dar nu pornea la război oricum, ci doar ca să-și apere țara. Bătăliile pierdute, cele de la Chilia și Cetatea albă, abia sunt amintite. Însă nu ca înfrângeri: teritoriile au fost "răpite" de dușmani. Potrivit propagandei comuniste Ștefan cel Mare nu voia războaie, era un iubitor de pace, de "înțelegere între oameni și popoare" și căuta să trăiască în "bună prietenie cu vecinii". Minciunile despre "oastea Măriei Sale" În fapt, Ștefan cel Mare a luptat împotriva tuturor vecinilor, fie că a fost vorba despre Imperiul Otoman, Ungaria, Polonia, Ţara Românească sau hanatele tătare. În cartea sa "Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare", istoricul Liviu Cîmpeanu susține că, deși în propaganda comunistă, Ștefan cel Mare apare ca o figură paternă, în mijlocul unei oști formate din răzeși și țărani moloveni, îmbrăcați în costume populare imaculate, înarmați cu coase și topoare, lucrurile stăteau cu totul altfel. În primul rând, în acea vreme nu existau încă răzeșii, iar țăranii medievali "erau foarte departe de a înțelege noțiuni abstracte precum «patrie», «onoare», sau «sacrificiu pentru binele comun»". În plus, atât Vodă, cât și boierii erau proprietari de pământ și nu și-ar fi sacrificat țăranii (forța de producție), într-un război. Ștefan cel Mare se baza, de fapt, pe o oaste nobiliară: marii boieri care trebuia să vină la oaste cu cetele lor formate din slujitori tot de origine nobilă, boieri mai mici, care erau mai săraci și care slujeau în casele marilor boieri. Toate categoriile ostășești care dădeau curs chemării la arme nu o făceau din patriotism, ci din obligație: ca urmare a jurământului de credință față de Voievod și a statutului de proprietari de pământ, condiționat de serviciul militar. În plus, aceștia trebuia să se înarmeze, să se echipeze și să-și asigure proviziile din bani proprii. Cum campaniile militare îi costau foarte mult, pierderile și le acopereau din prăzi de război. A ctitorit, dar a și renovat Ștefan cel Mare a rămas în imaginarul colectiv, drept un mare ctitor de biserici: după fiecare bătălie, ar fi înălţat câte una. În realitate, Ştefan cel Mare a purtat 42 de războaie, însă inscripțiile păstrate din timpul său îl atestă ca fiind ctitor a doar 26 de biserici şi mănăstiri. Alte zece biserici îi sunt atribuite, însă nu există dovezi clare. În ce privește Mănăstirea Putna, povestea e mai complicată. Primul voievod moldovean, Dragoş Vodă, a construit o biserică din lemn la Volovăţ, pe care apoi a mutat-o la Putna. În jurul acestei bisericuţe, Bogdan I Întemeietorul a pus bazele Mânăstirii Putna. Ştefan cel Mare a fost cel care a refăcut-o şi a dezvoltat-o, ulterior, în perioada 1466-1469. A apărat creștinismul? În 1992, Ștefan cel Mare a fost canonizat. Argumentul Bisericii a fost că Ştefan cel Mare a luptat cu păgânii şi a ctitorit zeci de biserici. Ştefan cel Mare nu a luptat, însă, doar cu turcii şi tătarii, dar şi cu muntenii, cu ungurii şi cu polonezii. De fapt, până în 1470, Ştefan cel Mare nu a luptat deloc contra turcilor, ci le-a fost aliat în războaiele cu ungurii și muntenii. Când, în 1462, turcii se războiau cu muntenii, Ștefan cel Mare a atacat și el Muntenia, asaltând cetatea Chilia, luptând astfel de partea otomană. Războaiele cu muntenii au continuat şi pe timpul domniei lui Radu cel Frumos. În anul 1473, Ştefan atacă iar Muntenia, unde îl impune ca domnitor pe Laiotă Basarab. Voievodul s-a întors acasă și cu doua trofee de război: Maria şi Voichiţa, soţia și fiica lui Radu cel Frumos, pe care le-a răpit și le-a dus la Suceava. În ceea ce privește apărarea creștinismului în Europa, istoricul Marius Diaconescu a constatat că, de fapt, drumul turcilor spre Europa nu trecea deloc prin Moldova, ci prin Serbia, de-a lungul Dunării. "Nici o oaste otomană nu a planificat vreodată să treacă Dunărea în Moldova, apoi să traverseze Carpaţii, ca să ajungă în Ungaria! Iar în privinţa Poloniei, cel puţin în timpul domniei lui Ştefan cel Mare în Moldova, era o pace trainică între polonezi şi turci, aşa că moldovenii nu aveau ce sau pe cine să mai apere.". Un voievod sângeros: îi plăceau decapitările Deși propaganda comunistă îl prezenta drept iubitor de oameni, Ștefan cel Mare a fost un conducător la fel de sângeros precum Vlad Țepeș. Fapt consemnat chiar de primul cornicar de seamă al Moldovei, Grigore Ureche: "Aprig la mânie" și "degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu". Cronicarul amintește că Ștefan-Vodă omora, de multe ori, în timpul ospețelor, fără nici o judecată. În Letopiseţul Ţării Moldovei, Ureche relatează și nenumărate episoade ale decapitărilor. În războiul de la Soci, unde Ştefan Vodă s-a bătut cu armata lui Radu Vodă, cronicarul spune că "Radu Vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pe toţi i-au tăiatu (…) şi pre mulţi viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu…". În războiul de la Râmnic, căpetenia muntenilor a fost capturată și i s-a tăiat capul: "Pre Ţepăluşi vodă l-au prinsu viu şi i-au tăiat capul". În războiul cu Petru Hronda, pretendent la tronul Moldovei, finalul a fost asemănător: "pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul. (…), Hroiot, fiindu prinsu viu de Ştefan vodă i-au tăiat şi capul". Exemplele cronicarului Ureche privind decapitările comandate de Ştefan cel Mare continuă în majoritatea descrierilor luptelor din "Letopiseţul Ţării Moldovei". După răsunătoarea victorie a moldovenilor la Codrii Cosminului, contra polonilor, oamenii lui Ștefan au întreprins, alături de tătari, expediții de jaf în provinciile poloneze de dincolo de graniță, ajungând până la porțile Liovului. Bătăliile pierdute Pe 22 septembrie 1462, domnitorul a fost învins în timpul asediului de la cetatea Chiliei, luptă purtată împotriva muntenilor şi a lui Vlad Ţepeş. În iulie 1476, Ștefan cel Mare este înfrânt în lupta cu turcii de la Războieni-Pârâul Alb (jud. Neamţ). Pe 15 iulie 1484, pierde cetatea Chiliei în lupta cu turcii. Pe 9 august 1484 pierde, tot în faţa turcilor, şi Cetatea Albă. Pe 16 noiembrie 1485, când a încercat să recucerească Chilia, o nouă înfrângere în faţa turcilor. Încrederea în turci Ștefan cel Mare credea că poate avea mai mare încredere în turci decât în creștini În anul 1487, după lungi războaie purtate cu turcii, și după capturarea Chiliei și Cetății Albe de către turci, Ștefan cel Mare decide să încheie pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei. În testamentul politic, Ştefan cel Mare și-a sfătuit urmaşii să păstreze raporturile bune cu turcii, pentru că în ei pot avea mai mare încredere decât în creştini.
