Comunismul, ghid social media de utilizare pentru influencerii oengiști care au salvat deja lumea

Îmi aduc foarte bine aminte de sunetul metalic al grătarelor cu sticle de lapte hârșâite pe ciment la șase dimineața, înainte să fie livrate unei cozi apatice din oameni ai muncii care se aflau acolo de ceva vreme.

Îmi amintesc și marmelada de pe tejghea, de lângă cântar, fascinantă în textura ei brută, dar și majusculele de polistiren vopsit de deasupra rafturilor mai mult goale: AUTOSERVINDU-VĂ CÎȘTIGAȚI TIMP (cu î din a)! Iar semnul exclamării era mai înalt decât celelalte litere și înclinat spre dreapta.

Am amintiri vii și cu tichetele alea de cotă alimentară, și cu ceremonia la care am devenit șoim al patriei și apoi pionier, și cu poeziile patriotice pe care un coleg de școală cu doar un an mai mare nu doar le recita, dar chiar le compunea.

Și aș tot putea să înșir din deceniul de comunism românesc pe care l-am trăit. Dar mi-a fost întotdeauna jenă să fac asta, eventual cu un soi de patetism discret eroic, de parcă atunci când am descoperit o omidă în supa uleioasă de la „cămin” (un soi de grădiniță din anii’ 80 cu program prelungit unde mâncai, dormeai și făceai diverse activități până pe la 16.00) și am refuzat să mai mănânc aș fi comis un teribil act de disidență.

Mi-a fost jenă de adevărații eroi, de cei care au luptat cu regimul, cu Securitatea, cu lipsuri dure, de cei care au murit în decembrie ’89.

Dar de ce am scris toate acestea? Ca să vă spun că taman ce am citit recent pe Facebook că o vajnică oengistă contemporană invocă, suferindă, cu tristețe-n taste, vremurile acelea grele prin care a trecut ea până în 1989. A, uitam: e născută în 1986.

Cui folosește acest exhibiționism ipocrit, această joacă cu amintirea unor vremuri atât de dure, azi, din fotoliul de acasă, atât de des expus pe Facebook, din lenea din fața unui ecran? Numai orgoliului. Numai vanității. Numai unui sentiment de pu*oism gonflat și îmbătat de prea mult social media.